U.E. – o teorie șarmantă, dar falsă

O Românie zguduită continuu de scandaluri politice, care au culminat cu această isterie a deconspirărilor, pare a fi scoasă din jocul la care – cel puțin după declarațiile pompoase ale oficialităților – a ținut atît de mult să participe: aderarea la Uniunea Europeană.
Nu știu cît de liniștitoare poate fi, pentru unii, această aderare considerată a fi singura alternativă viabilă pentru un viitor ce se vrea mult mai sigur din punct de vedere al perspectivei sale istorice.
Neliniștitoare, însă, este în primul rînd lipsa informării corecte privind necesitatea unificării, federalizării europene, asupra pasului pe care urmează să-l facă România pe calea integrării, proces ce nu va fi lipsit de obstacole, de griji și de îndoieli. Nu numai românii, dar și mulți alți cetățeni ai Europei au oarece temeri în fața dezideratului unificării europene, născute din lipsa unei strategii care să vizeze extinderea UE și care să se raporteze la o dimensiune teritorială definită pe baza criteriilor menite să-i asigure acesteia o relativă unitate de civilizație și care, la rîndul ei – „să garanteze o coeziune relativă a unei super-federații”, după cum afirma un analist politic. Iar un altul, continuînd ideea, afirma că „un minim model federal al Europei, acela constituit de fosta Iugoslavie, a fost distrus chiar cu contribuția acelei Europe ce aspiră la o unitate ce nu poate deveni însă o construcție politică decât prin FEDERALIZARE”.
Pentru a avea, însă, o imagine ceva mai clară asupra conceptului de Uniune Europeană, ar trebui să pornim de la nașterea și configurarea Europei care a avut, pe tot parcursul său istoric, o dezvoltare particulară ce nu putea să nu ducă în vreun fel la coliziunea cu alte „lumi”. Nici nu putea să nu se producă vreodată așa ceva, atîta timp cît a existat – de exemplu – încă de la începuturi, o confruntare a Europei cu lumea asiatică reticentă, opacă la realizările, la modul de viață și de percepție a valorilor pe care încerca să le impună o Europă deschisă, rațională, generatoare de libertăți și spiritualități.
Stîlpii constituirii Europei, fundamentele acesteia au fost polis-ul grec ca primă formă de organizare participativă din istorie; Roma Antică – datorită spiritului organizatoric dat de dreptul și sistemul său administrativ – și care a și realizat pentru prima dată o unificare reală a Europei; creștinismul – care a fost fundamentul spiritual al unității europene. „O dată cu marile descoperiri – afirmă profesorul Ovidiu Pecican – Europa a ajuns practic să tenteze universalizarea. Portugalia, Spania, Anglia, Franța și Olanda vor cuceri cele patru puncte cardinale, inaugurîndu-și astfel dominația asupra Asiei, Americilor și Africii. Rezultatul se cunoaște. Prima care a ripostat la tendința de europenizare a fost America. Statele Unite au proclamat, prin intermediul doctrinei Monroe (1825) că America este a americanilor. Semnalul de alarmă sensibiliza opinia publică la un pericol real, în plină desfășurare: Europa secolului XIX domina lumea. Acest secol, pare, dintr-un anume punct de vedere, un apogeu brăzdat de conflictele între tendințele imperialiste și colonialiste ale marilor puteri occidentale, care a durat practic până la Primul Război Mondial. Și, deși rezultatul dezastruos pentru Europa ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe protagoniștii tradiționali ai acestor conflicte, abia a doua conflagrație mondială a spulberat visele colonialiștilor europeni și creațiile lor. în același timp, cu spulberarea acestei ultime masive dominații europene, care marcase triumful cvasiuniversal al europenismului, lumea a asistat la afirmarea decisă și impetuoasă a Statelor Unite ale Americii în politica mondială. în perioada interbelică deja, dar mai ales în cea postbelică, Europa se americanizează tot mai mult, importând produse de consum și tehnologie, capital, mode culturale și curente spirituale. Venise de astă dată rândul Europei să fie colonizată. Această colonizare se va face mai ales în perioada postbelică din două direcții. Pe lângă produsele americane, piața bătrânului continent va fi invadată de produse extrem-orientale, de la radiouri și aparate foto, la automobile și computere. Fărâmițată în state naționale, Europa nu avea ce opune acestei invazii, cu excepția unei firave piețe comune. în tot acest context, anul 1989 a marcat o piatră de hotar, mai ales că o dată cu revoluția anticomunistă europeană dispărea Imperiul Sovietic. Acest fapt a avut două consecințe importante: în primul rând prin disoluția polarității duble, americano – sovietice, SUA rămânea polul de forță unic al lumii, ajungând practic la apogeul puterii lor. Pe de altă parte, prin dispariția colosului roșu, statele satelite din Europa redeveneau independente de facto, devenind parteneri virtuali în procesul de unificare continentală. Visul Europei unite astfel într-o nouă etapă, după cum a dovedit-o semnarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht și trecerea de la un număr de 12 la 15 State unionale”.
Nu mai puțin semnificativă rămîne dorința de unificare a Europei și pentru a contracara oarecum poziția dominatoare a americanilor, dar și ca o reacție la boom-ul economic asiatic. Partea mai tristă a acestei idei de europenizare este că ea a fost o creație în mintea conducătorilor, o dezbatere în rîndul elitelor și, într-o proporție infimă, ca o necesitate la nivelul clasei de mijloc și aproape deloc în cazul celei „de jos”. Prevalîndu-se de aceste aspecte, liderii europeni încearcă să legitimeze instituțiile europene, să le apropie tot mai mult de cetățean, să creeze o solidaritate multinațională care să se bazeze pe diversitate națională și pe un mod de a gîndi european, care, potrivit analiștilor și sociologilor, înseamnă „formarea unei mentalități și practici europene, materializată prin participarea conștientă la îmbogățirea moștenirii europene prin punerea în valoare tocmai a particularităților naționale”.
Criticînd, însă, ideea de Uniune europeană, un alt analist vede cu totul altfel visul european: „De mai mulți ani, populației i se prezintă de către guvernele de serviciu efectele mirobolante ale integrării în UE și uită sistematic a se lua notă că rezultatul politicii revoluționare de reformare neo-socialistă, neo-social-democrată sau neo-liberal-nesocială este transformarea României într-o semicolonie imperială depopulată, în care rechinii autohtoni sau străini ai economiei – de dimensiuni mici, mijlocii și mari – au proliferat și pretind a ține în mână bastonul de comandă a Statului”.
Există și alte multe criterii referitoare la joncțiunile cu mentalități vădit musulmane care perturbă acțiunile pro UE, la faptul că noul concept de UE este o teorie șarmantă, dar falsă, la deficitul de democrație care deformează imaginea Europei unite, precum și interpretări asupra felului în care iarăși elitele pun la cale stăpînirea lumii, implementînd noi proiecte, ca cel de unificare a Europei, de care știm însă prea puțin, iar interesul politicienilor nu pare a se îndrepta spre astfel de probleme.
Cum se va contura Europa viitorului? Va deveni Europa lărgită o realitate funcțională? Cum va suporta România o nouă perioadă de tranziție la nivel european și cît de lungă va fi ea? Și întrebările se opresc deocamdată aici, cu speranța că se va găsi timp pentru lămurirea lor, pentru oferirea răspunsurilor care să ne mai lumineze puțin mințile întunecate de îndoielile, de incertitudinile care planează asupra proiectului unificării europene. (Romulus Dan BUSNEA)elor Unite ale Americi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!