Prinși în vîltoarea trăirii moderne, nu prea mai stăruim la marile noastre repere istorice, amintirile micșorîndu-se cu timpul, abia de mai ajung pînă la noi; dar, primind încercările, ne verificăm puterile și ne întîlnim prin scris în comunicări de suflet…
Fiecare clipă ce trece ne apropie de o mare sărbătoare creștină de dimensiuni cosmice unind cerescul cu terestrul, Înălțarea Domnului și, prin Înalt Decret regal din anul 1920, Ziua Eroilor – a primilor binefăcători ai neamului care, din dreapta Părintelui Ceresc veghează la existența noastră și ne binesfătuiesc, ei fiind ai țării, iar faptele săvîrșite de ei constituind istoria națională – izvor la care s-au adăpat străbunii, se adapă contemporanii și trebuie să se adape cei care ne urmează.
La asemenea evenimente, cu dorul nostru de autentic, curat și frumos, este educativ și cuviincios să se aducă la cunoștința publică viața pilduitoare a unor oameni care au lăsat urmă pe pămînt.
„Un erou” este titlul unui articol conținut în Tezaurul României la Moscova (Ed.Globus, București – 1993), carte cu un tiraj destul de mic pentru a fi cunoscută de toți cei interesați de o problemă care a generat atitudini aprinse, de tot felul. Iată ce aflăm: „Pe cînd generalul Polivanov, ministrul de război al Rusiei țariste, scria la 7 noiembrie 1916 raportul secret – prin care sfătuia încorporarea României; pe cînd d-l Diamandy, ministrul nostru la Petrograd, vedea toate în roz; pe cînd d-l Brătianu credea că nu trebuie jicnită Rusia și, în loc să trimită tezaurul nostru în Suedia, îl arunca în gura lupului; pe cînd viitorul Rusiei părea atît de seducător primului ministru român, încît socotea ca un act de înțelepciune ca moștenitorul tronului României să se însoțească cu o mare ducesă rusească, – s-a mai găsit un om modest, nebăgat în seamă, dar care nu-și pierduse capul. Cînd a venit panica și au început să se strîngă, cu înfrigurare, toate bogățiile țării românești spre a fi trimise la Moscova, un singur om n-a voit să cedeze valorile ce le avea sub privegherea sa: starețul mănăstirii Secul din județul Neamțului. Așa au fost scăpate de la pieire odoarele acestei frumoase mănăstiri, între care și acel vestit aer al lui Nestor Ureche, mare vornic al Țării de Jos și al soției sale Mitrofana din 1608 <<în zilele blagoslovitului voievod Simion Movilă>>. Numele starețului, care a văzut limpede și nu a avut încredere în Rusia țaristă, opunîndu-se cu hotărîre – deși era ordin de sus! – ca să predea odoarele mănăstirii, este protosinghelul Ilarion Bălăiță” – ne informează d-l Pătrășcanu.
Refuzînd a se conforma ordinelor autorităților, o atitudine asemănătoare a avut arhimandritul Meletie Nicuță, starețul mănăstirii Neamțu, care a întîrziat cît a putut predarea valorilor ce le păstorea.
Timpul a făcut ce se știe din garanția guvernului rus asupra transportului, păstrării și înapoierii tezaurului în România; împreună cu toți oamenii de bine mă rog să nu se adeverească cele scrise de Paul Goma, născut în 1935 în satul Mana de lîngă Orhei, în cartea sa „Din calidor” (Ed. Albatros, București – 1990): „… faptu-i fapt; ce ocupă rusul, ocupat rămîne”.
Am cunoscut un om căruia îi datorez o direcție spirituală majoră din formarea mea. S-a născut la Iași, în anul 1915. A urmat cariera armelor învățînd la Cernăuți, București și Timișoara. A trecut Prutul în vara anului 1941 pentru trei ani și a luat parte la zece lupte mari, una dintre ele fiind misiune într-un detașament de sacrificiu pentru capul de pod de la Sevastopol. A venit în țară, dar a plecat pentru un an ajungînd în Slovacia, Moravia, Cehia. S-a întors în țară în august 1945 printr-un marș de 1 600 de kilometri, cu tricolorul desfășurat pe afeturile pieselor de artilerie. S-a stabilit în orașul Tg. Ocna și, cu gîndul la moartea eroică a tatălui său în vara de foc și virtute a Mărășeștiului lui 1917 și la nedreptatea făcută României prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 la Moscova, i se frîngea inima de durere pentru felul cum au fost distruse însemnele amintitoare de jertfă și glorie militară românească prin locurile pe unde trecuse „armata eliberatoare”.
Într-un timp total nefavorabil restaurării, construirii și dotării monumentelor, de evidențiere a rezistenței, dăinuirii și creației românilor urmate de grele suferințe și mari pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale incalculabile, de punere în valoare firească a spațiului Coșna – Slănic – Cireșoaia, alături de celebrul triunghi Mărăști – Mărășești – Oituz, a ostășit în perimetrul datoriilor cetățenești ca rezervist, prin filonul sănătos al înțelegerii mersului unei națiuni în timp, a stăruit pentru prețuirea omeniei, hărniciei, vitejiei și eroismului înaintașilor apărători de neam și credință; atîta muncă, venind concomitent de la un singur om coordonator, este greu și astăzi de înțeles cum s-au putut atîtea pe cînd se implanta comunismul în România de către ocupantul rus. Și, pentru că, pămîntean fiind, omul trebuia să poarte un nume, el se numea Nicolae Costin. Am fost unul din elevii frămîntărilor ce treceau în împătimire, cu argumente din Bălcescu, Xenopol, Negri, Hașdeu, Iorga, Pârvan și amîndoi, unul cuprins de sufletul celuilalt, scăpam timpului.
Țara întregită după Războiul cel Mare a cinstit memoria eroilor ei prin activitatea prodigioasă a Asociației Naționale „Cultul Eroilor” (A.N.C.E.), în perioada 1919-1948 construindu-se peste 5.200 de opere comemorative, primele ca mărime fiind Mormîntul Eroului Necunoscut, Arcul de Triumf, Crucea de pe Caraiman, Ansamblul sculptural de la Tg.Jiu; a urmat un timp în care acestea și-au pierdut mesajul căzînd în uitare, însă din anul 1991 A.N.C.E. s-a reînființat avînd ca prim obiectiv reaprinderea candelei recunoștinței pentru memoria eroilor neamului. În cunoștință de cauză, așez la loc de frunte seriozitatea cu care Primăria oneșteană, asemenea acesteia – și altele, s-au ocupat în mod constant de antrenarea tuturor cetățenilor la solemnitatea depunerii de coroane și jerbe de flori la monumentele și cimitirele de eroi, atribuirea unor nume de eroi unor străzi, instituții de cultură etc., la aceste acțiuni participînd și mass-media scrisă și vorbită. Un protocol județean stă la baza unor protocoale locale prin care toate operele comemorative de război și unele din împrejurimile Oneștiului sînt luate spre îngrijire și cinstire de către școli din apropierea operelor. Este greu de descris frumusețea și bogăția de conținut a spectacolelor educative susținute de școlarii localităților de pe valea Trotușului și ai celor de pe văile afluenților acestuia, în care școli există Cercuri „Cultul Eroilor” ajutătoare activității, tema fiind slăvirea și neuitarea faptelor de arme și sacrificiului celor care au murit „pentru neam și țara lor”.
În perioada interbelică A.N.C.E. era „de utilitate publică”, de eroii neamului avea grijă Țara, căci la chemarea ei au răspuns și pentru ea au căzut; la reînființare, în anul 1991, reușind să fie O.N.G., deci non-profit, în dreptul atîtor trebuințe care de care mai acute și fondurile financiare centrale lipsind, toate realizările au avut la bază voluntariatul și sponsorizările din partea oamenilor de bine călăuziți de fondul de înțelepciune din cugetarea „cu cît mai devreme, cu atît mai bine”. A fost adoptată Legea 379 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război (publicată în M.O. nr.700 / 7 oct. 2003) care prevede la cap.III: înființarea Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Secretariatului General al Guvernului; între acesta și A.N.C.E. nu există vreo legătură structurală, dar sperăm sincer să existe o bună colaborare în scopul realizării scopurilor urmărite, în principal:
– educarea patriotică a cetățenilor;
– tabere pentru tineret (în scopul îngrijirii și cinstirii însemnelor).
A fost odată un om care a muncit enorm pentru eternizarea memoriei celor care-și dorm somnul sfînt în pămînt românesc ori străin sau pe fundul apelor, cu sau fără cruce la căpătîi, sfîrșind departe de cea mai mică mîngîiere, dar pentru mai binele nostru, pentru sporirea valorilor acestui pămînt prin respectarea tradiției naționale și familiale a credinței străbune față de țară, plătind cu jertfă dorul de libertate.
Se poate concluziona că nu există palmă de pămînt românesc care să nu fie stropită cu sînge de-al nostru, nu există casă din care secera morții să nu fi luat o ființă dragă ori o parte mai mică ori mai mare din agoniseala de o viață obținută cu greu. Pentru toate acestea, colonelul (r) Nicolae Costin ne-a lăsat: „Dumnezeu să-i odihnească pe toți acei care și-au amestecat sîngele, tinerețea și visurile cu pămîntul românesc. Veșnica lor pomenire, veșnică recunoștință”. (Corneliu CRISTEA)
Lasă un răspuns