Amicul Iulian M. caută, de cîteva zile, o coadă de greblă. Îmi spune asta chiar în centrul tîrgului, unde mă întîlnesc, cu el, întîmplător. Nu ne mai văzusem de mulțișor, așa că l-am întrebat cum o mai duce cu viața, deși l-am regăsit același bărbat debordînd de energie, vesel și binevoitor. „Ce întrebare-i asta…? Nu observi…?” După care: „Da’ am un necaz… Măi, să fie, umblu de trei zile după o coadă de greblă și nici de-al naibii nu găsesc! Și aia pe care o am e atît de scurtă, încît, seara, abia mai pot de șale…”
Amicul Iulian e un tip înalt și suplu ca un sportiv de performanță. Îl cred, deși, în ce mă privește, n-am mai văzut o greblă de foarte mulți ani. La urma urmei, la ce mi-ar trebui? Să greblez cu ea pe balcon? În schimb, amicul Iulian se trage dintr-un sat din preajma urbei și acuma, primăvara, se ocupă intens cu agricultura. „E sănătate curată! Să respiri aerul de țară și, mai ales, să muncești pămîntul! N-ai idee ce bine-i…!” – adăugă el, parcă făcîndu-mi în ciudă. Aflu, din spusele lui, că, într-adevăr, e bine! Îl întreb cît pămînt are și el îmi zice că vreo „două hectare, partea lui”, dar are și „partea nevestei”, asta încă vreo două hectare, în alt sat, satul ăsta fiind cam departe, prin Izvoru Berheciului. „Da’ ne descurcăm. Punem și noi ce putem și cît putem, cît să avem, toamna, o leacă de grîu, o leacă de păpușoi, legume. Restul, rămîne pîrloagă. Că așa se poartă acum…” – mai zice el, zîmbind. Cum, acu’ vreo două zile, am văzut un ins ieșind de la un magazin din piață cu o coadă de greblă, îi zic să meargă cu mine și, spre marea lui satisfacție, a găsit coada care-i lipsea. „Am dat treizeci de mii, da’ uite ce lungă-i! E numai bună pentru mine…!” – spune el, bucuros, și-mi strînge mîna și așa ne despărțim, că omul se grăbea la cursa de Izvoru. L-am privit din spate, siluetă plăcută, pași hotărîți, vioi chiar, amicul meu fiind – iată-l – înfrățit cu pămîntul. Și, nu ascund, l-am privit, din nou, cu o anume invidie, m-am gîndit la mine, „proletarul get-beget”, fără nimic altceva decît apartamentul ăsta în care-mi duc zilele de patruzeci de ani de zile. Da, mi-am zis, uite un agricultor! A ieșit la pensie și, acum, după ani de zile de „oraș”, s-a apucat de o îndeletnicire străveche. De fapt, cea mai veche meserie a omului. Și ca el sînt mulți, chiar prea mulți. Cei mai tineri, care au primit „moștenirile” sau, încă, mai au pămînturi pe la sate, fac așa-numita „agricultură de sîmbătă”. În schimb, ăștia, pensionarii, nu cunosc pauzele. Și-mi amintesc de un bun vecin – Dumnezeu să-l odihnească în pace! – care, pensionar fiind, a dat cu sapa pînă l-au găsit mort pe stratul de legume. O fi, asta, agricultura care ne va garanta existența? Sigur, din fericire, sînt mulți bărbați tineri – am cîțiva prieteni, precum Puiu Baciu, Gheorghe Pricopie, Puiu și Daniel Ciobanu și ceilalți – care aici, în județ, fac agricultură pe cinste! Dar cei mai mulți sînt în starea amicului meu Iulian M., care-și asigură necesarul de hrană – aidoma celor foarte mulți săteni „autentici”, locuitori ai satelor noastre ce-și muncesc pămînturile cu sudoare și caznă și abia le ajunge recolta să nu moară de foame – lăsînd, din lipsa puterii fizice, dar și, mai ales, financiare, sute și sute de hectare nelucrate! Și, cum Uniunea asta Europeană nu iartă, mă îngrozește gîndul că, nu peste mulți ani, va trebui să „consum” numai „euro-spanac” sau „euro-cartof”… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns