Doi dascali bacauani mutati la ceruri

Mic de statura, cu mustata inconfundabila, cu mersul marunt, dar apasat, cu privirea agera si inteleapta, cu ochii mari, izvorind blindete. Mi-l amintesc, intrind in clasa aceea micuta, de la etajul I al Scolii nr. 28, actuala “Miron Costin”, asezind catalogul pe birou, si vorbind cu patos despre trecut. Mereu elegant, imbracat in costum, exalind a tutun, de o politete impecabila cu doamnele, pe atunci tovarasele, profesoare. Il urmaream cu totii, in mod special, noi, baietii, fara a intelege valoarea unor gesturi, pe cit de simple, pe atit de expresive. Om cu inima buna, se incrunta doar in momentul cind simtea nepasare din partea noastra fata de valorile ce ar fi trebuit sa ni le impropriem. Ne vorbea noua, celor cu gindurile adesea zburdalnice si sturlubatice, nu doar de istorie, si despre lucruri ce tin de viata, de care insa, proaspeti inzestrati cu buletine, nu prea tineam cont. Era ca un parinte pentru toti. Imi vine in memorie momentul cind, mai tirziu, s-a interesat de evolutia fiecaruia dintre cei care i-am fost elevi. Iubea “altarul” acesta, si se mindrea cu cei pe care i-a calauzit ca dascal. La finalul studiile liceale, m-a cautat si m-a anuntat, cu ochii aproape lacrimind, de nota primita la istorie, la proba scrisa a Bacalaureatului, in care fusese angrenat. Am simtit si atunci, ca si acum, dragostea sa pentru toti cei care i-au fost elevi. Ne-a iubit ca un parinte. Pentru domnul profesor Mircea Prodan, sintem multi care ar trebui sa varsam cel putin o lacrima.
La scurt timp, o alta veste, avea sa pogoare valul tristetii in invatamintul bacauan. Doamna profesoara Margareta Cornelia Galinescu. Prin Liceul “Vasile Alecsandri” impunea respect. Avea un mers linistit si calm. Parea ca timpul o insoteste la brat, in fiecare clipa, stind cumva in umbra ei, ferindu-se ai provoca vreo suferinta pe chip. Si cita avea in inima ei! Intrind la ora, aducea cu dumneaei si linistea. Prezenta ei facea ca zvapaiala noastra adolsecentina sa se curme brusc. Niciunul nu scoateam un sunet. Vorbea molcom, respirind fiecare silaba, ca si cind un cuvint inseamna o farima de viata daruita auditoriului. Ne invata la fiecare ora ca literatura era un soi de traire personala, de care nu te puteai impartasi decit citind. Ne mustra zimbind, gindindu-se probabil ca suntem niste liceeni simpatici, orideciteori greseam. La verificarile periodice, inchidea incet ochii, lasindu-ne la indemina propriei constiinte. Ii deschidea brusc si ne lasa uimiti si intepeniti. Vedea totul, chiar si cu ochii inchisi.
Ne-au parasit, parca prea repede, doi dascali ai Bacaului. La scurt timp, unul dupa altul. Oameni care si-au dedicat viata slujirii noastre, a citorva generatii de bacauani, pentru a deveni oameni. Sute, poate mii de bacauani, ar trebui sa fie zilele acestea in doliu. Ar trebui sa uitam pentru citeva clipe de criza, de amenintarile acesteia, de toate cele ce par a ne ingropa sub griji, pentru a inalta, fiecare din locul nostru, o rugaciune catre cer.
Mircea Prodan si Margareta Cornelia Galinescu (asa cum o stim ca profesoara) s-au mutat la cele vesnice. Dumnezeu sa-i ierte