Ministrul care nu și-a propus nimic

Mihai CHIPER

Pentru prima oară în istoria guvernelor post-decembriste, aflăm de un ministru care și-a propus să nu facă, deocamdată, nimic în mandatul său. Noul ministru al Educației și Cercetării, Cristian Adomniței, a auzit, în scurta sa experiență politică, faptul că s-au făcut deja prea multe reforme în învățămînt și cercetare și crede că ar cam fi timpul să le înghețăm. Privit cu neîncredere maximă de sistem, chiar ridiculizat, noul ministru încearcă să cîștige încrederea oamenilor marșînd pe frica lor de schimbare și adaptare.
„Dezghețarea” s-ar putea realiza numai după ce va fi obținut acordul sindicatelor și al asociațiilor studențești, ceea ce ar fi o nouă premieră mondială: să faci reformă într-unul dintre cele mai conservatoare sisteme, ajutat tocmai de către cei care sînt îngroziți de deranjarea statu-quo-ului.
Problema e ce fel de reforme blochează noul ministru și cît de justificată este această nouă strategie. Ne întrebăm la care dintre reforme se gîndește Adomniței: a Ecaterinei Andronescu, a lui Mircea Miclea sau a lui Mihail Hărdău?
într-adevăr, în ultimii ani au fost prea multe experimente în educație. De la an la an, bacalaureatele s-au dat altfel, admiterile la licee și facultăți – după alte materii și alte criterii, manualele alternative au devenit nealternative, deciziile s-au bătut cap în cap pe culoarele birocrației, la școli ajungeau frecvent în aceeași zi faxuri care contraziceau pe cel primit cu cîteva ore în urmă. Școala românească este, de mai bine de zece ani, un imens laborator în care cobaii nu mai știu la ce să se aștepte, iar profesorii caută să ghicească finalitatea experimentului. Frenezia reformelor și contrareformelor a sfîrșit într-o buimăceală generală, schimbările au zăpăcit profesorii și elevii, dar au păstrat în mare parte intacte structurile și organizarea.
Dacă s-a gîndit la tipul acesta de strategii, dar nu a spus-o, ministrul Adomniței are dreptate. Dar cealaltă realitate a educației și cercetării – lipsa de perspectivă și adaptare – nu trebuie în nici un caz menținută. Ce trebuie „înghețat” aici? Avem prea multe universități în top 500? Fondurile acordate cercetării sînt prea multe? Exodul creierelor e prea redus?
învățămîntul românesc formează oamenii cu spatele la economia de piață. Avem batalioane de economiști, dar nu mai găsim constructori calificați, electricieni, instalatori, pentru că școlile de meserii, cele lucrative, sînt pe cale de dispariție. Un mic procent din cei cu studii superioare reușesc să se încadreze potrivit specializării în care au obținut licența. Cifrele de școlarizare ale universităților, liceelor, școlilor profesionale sînt distorsionate de interesele de finanțare, nu de realitate și de necesitățile pieței. Un ministru care spune că a manageriat un șantier privat înțelege ce înseamnă să ai parte de forță de muncă bine calificată. Apropo, nu cumva realizarea unui anume mall din Iași, a fost supervizată de niște specialiști din străinătate și nu neapărat este rezultatul experienței sale profesionale? Asta nu I-a pus pe gînduri despre nivelul școlilor românești și oferta lor de „specialiști”?
Noua viziune managerială legată de educație pare mai degrabă desprinsă dintr-o campanie electorală pesedistă a anilor ’90. Privit cu neîncredere maximă de sistem, chiar ridiculizat, noul ministru încearcă să cîștige încrederea oamenilor marșînd pe frica lor de schimbare și adaptare. Partea proastă este că acest exercițiu electoral se poate solda cu un efect contrar: îndepărtarea minților lucide și critice, cele care înțeleg limitele sistemului de cercetare și educație și de care vedem că depinde rezolvarea unor grave probleme ale României actuale.perimentului. Frenezia reformelor și contrareformelor a sfîrșit într-o buimăceală generală, schimbăr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!