Între anii 1991-1994 a apărut „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, manual întocmit de părintele profesor doctor Mircea Păcurariu de la Institutul Teologic din Sibiu. Lucrare monumentală pentru învățămîntul nostru teologic, aflată la ediția a doua – mult îmbunătățită – și la scurtă diferență de timp de prima, care s-a bucurat de o foarte bună primire și de un deosebit interes fiindcă în cele trei volume se găsește dezbătut cu argumentele celor mai recente cercetări „trecutul atît de bogat în fapte al poporului român și al Bisericii sale strămoșești”.
Împărțirea timpului în perioade (întîia – secolele 2-6, a doua – secolele 7-14, a treia – Evul mediu, secolele 15-18, a patra – 1821-1918, a cincea – din 1918 pînă azi), capitolele fiecăreia tratate metodic, dar și complex însă pe înțelesul oricui, fac dovada unei mari experiențe pedagogice de specialitate, interdisciplinare, demne de toată prețuirea, cartea fiind bine să și-o fi permis toți românii și s-o așeze în locul cel mai respectat din casele lor, să-i știe și să-i aplice conținutul.
Aparținător perioadei a treia, capitolul 11 se intitulează „Mănăstirile din Țara Românească și Moldova în a doua jumătate al secolului al 15-lea”. Din punctul nostru de vedere, moldovenesc, sînt clasificate și descrise sfintele lăcașuri, astfel: *categoria celor zidite de înaintașii voievodului Ștefan (ex.Moldovița, Probota, Humor, Horodnic, Ițcani, Neamț – acestora voievodul doar făcîndu-le danii constînd în sate, prisăci, eleștee, torcătorii de lînă, mori, închinări de mănăstiri mai mici etc) precum și sporirea numărului lor cu noi mănăstiri, schituri și biserici ctitorite de Domn, de membrii familiei sale ori de unii dintre dregătorii săi; la acestea se mai pot adăuga și felurite îmbunătățiri, prefaceri (o nouă biserică în incinta mănăstirii Neamț, o clopotniță cu paraclis la mănăstirea Bistrița, o nouă biserică la Dobrovăț etc). *Categoria celor ctitorite și înzestrate în întregime de Domn (ex.: Putna, Voroneț, Tazlău etc), marea lor înflorire așezîndu-le pe picior de egalitate cu episcopiile de Roman și Rădăuți, imunitățile acestora fiind de jurisdicție, fiscale, comerciale și în afară de funcția lor religioasă ele avînd și altele precum: centre de sănătate, focare de cultură, ateliere de producție meșteșugărească specială, plastica decorativă fiind ridicată pe înalte culmi ale măiestriei; cîteva mănăstiri pictate la exterior ne aduc mesajul picturii murale din perioada feudalismului dezvoltat, Voronețul și Humorul impunîndu-se și impunîndu-ne atenției universale prin marea lor valoare artistică.
În continuare, în carte se arată: „Noua istoriografie din țara noastră a arătat că scopul urmărit de voievodul Ștefan prin înzestrarea acestor mănăstiri a fost acela de a slăbi puterea marilor boieri, care n-au aprobat politica sa decît în număr restrîns. Domnitorul a ținut seama de faptul că în visteriile mănăstirești putea găsi oricînd ajutorul bănesc de care avea nevoie atunci cînd țara era amenințată de turci sau de alți dușmani, a ținut seama și de serviciile de ordin social, cultural și moral pe care le aduceau mănăstirile – ca instituții sprijinite de stat – atît lui, cît și poporului întreg.
Deci, atitudinea Bisericii avea un vădit caracter progresist. În schimbul atîtor danii și privilegii, domnul n-a urmărit decît un singur lucru: acela de a i se face slujbe de pomenire pentru el și familia sa, cît va trăi și apoi, după trecerea sa din viață”.
Sînt comentate mănăstirile mai mici, precum Vâșnevăț, Hangu, Boiștea etc., numărul mare al bisericilor de mir ctitorite de Domn fiind răspîndite pe tot cuprinsul Moldovei lui, la Bădeuți, Pătrăuți, Vaslui, Iași, Hârlău, Borzești, Dorohoi, Huși, Războieni, Popăuți, Piatra Neamț, Volovăț, Reuseni, Baia, Suceava, Scheia, Florești, Cotnari, Căpriana, Chilia, Hotin, Cetatea Albă; deopotrivă, la Vad, Feleac, Râmnicu Sărat.
În afara hotarelor țării a făcut danii însemnate și anumite zidiri la mănăstirea Zografu din Sfîntul Munte Athos.
Rudele și dregătorii domnești s-au dovedit, în timp, vrednici continuatori ai preocupărilor voievodului prin construcții la Bacău, Bălinești, Arbore, Șipote etc., însemnînd ani de înflorire a artelor, grijă pentru întărirea legăturilor cu lumea orășenească, dorința de a crește prestigiul în fața acesteia, o înaltă formă de expresie a operei de mare ctitor desfășurată mai intens în jumătatea a doua a domniei sale, ce a contribuit la făurirea unui stat centralizat puternic, de o maximă întindere, cu un deosebit prestigiu și o puternică tradiție de luptă pentru libertate națională. Prin veghea atentă a vieții bisericești în mersul ei, s-a dovedit un neînfricat apărător al gliei străbune, un neîntrecut comandant de oști, un abil diplomat, un domnitor aureolat de o strălucire unică.
Aferent perioadei a cincea, la capitolul 6 „Realizări și perspective după 1989” se arată că evenimentele din urmă cu aproape 15 ani au adus o seamă de schimbări nu numai în viața politică și socială a țării, ci și în sectorul vieții religioase, desfășurarea unor lucruri asigurîndu-ne că Clerul, în prezent ca și în trecut, veghează și își face datoria față de valorile ortodoxiei românești, și în cazul canonizării binecredinciosului voievod Ștefan dovedindu-se cum, cu memoria ei veșnic vie, Biserica Ortodoxă Română își cinstește după vrednicie fiii ei care au trăit și s-au săvîrșit în sfințenie slujind, vestind, mărturisind și apărînd cuvîntul Evangheliei. In 1992, la Putna, Sfînta Liturghie a fost îmbogățită cu prezența Lemnului Sfintei Cruci purtată de egumenul Iosif de la mănăstirea atonită Xiropotamu, împreună cu grupul de călugări, în pelerinaj prin țară, prilej cu care credincioșii s-au închinat cu toată evlavia și s-au bucurat că s-a făcut deosebirea – cu discernămînt, bunătate și dreptate – între cine a vorbit cu Dumnezeu.
Toată această uluitoare bogăție, făurită și conservată cu mari eforturi și care și astăzi exercită asupra noastră o mare seducție, a ajuns la noi și prin scris, prin marile noastre conștiințe care s-au dăruit necondiționat atunci cînd destinul ne-a încercat. Pentru mulți cărora trecutul a rămas un prieten nedespărțit, merită evocată personalitatea clasicului Alexandru Vlahuță (1858-1919), mare patriot, care s-a implicat în realitățile timpului său; în ultimii ani de viață corespondent de război pe fronturile de la „Porțile Moldovei”, acolo unde se făurea România mare cît să-i cuprindă pe toți de-o simțire prin scoaterea de sub stăpîniri străine a unora dintre ei.
În anul 1911 vedea lumina tiparului cartea sa „La gura sobei”, reunind mai multe povestiri; una din ele, „Cultul amintirilor”, parcă tratează și șansa valorilor ștefaniene, după patru veacuri văzute de un bun român, acum un veac. Fie și spicuiri, ele au forța de a ne da de gîndit: „…Dar viața unei națiuni nu e făcută numai din zile de biruință și de sărbătoare. Toate suferințele, toate lacrimile trecutului intră și se fac una cu bucuriile triumfului în compoziția aceasta misterioasă care se cheamă sufletul unui neam. Iar sufletul acesta trebuie păzit cu sfințenie, ca să rămâe întreg. Uitarea e un început de ruină. Cu cîtă grijă își strîng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină… scumpe rămășiți dela oamenii lor mari, dela eroii lor, care astfel slăviți, sînt pururea de față; … Dar Italia! Toată Italia e un vast muzeu de amintiri glorioase. Cu ce pietate îmi spunea un custode dela Capela Sixtină, arătîndu-mi „Judecata de Apoi” a lui Michel Angello: „Case divine, caro Signore! che non și fanno piu… Allora si lavorava per la fama, oggi si lavora per la fame” (Lucruri Dumnezeiești, dragă domnule! Și care nu se mai fac… Atunci se muncia pentru faimă, azi se muncește pentru…foame); … – Cînd oare se vor lega și la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie?
Ah, un chipiu străpuns de gloanțele de la Plevna, ori o manta ciuruită din „Valea Sângelui”, cîte lucruri n-ar spune sufletului nostru! S-ar fi putut face în fiecare oraș un mic paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie și de jertfă. Ce curate gînduri gîndești în fața Trecutului! Azi tot mai știm unii din noi căsuța din Știrbei -Vodă și casa din Isvor, unde-au stat, în anii din urmă, cei doi oameni mari ai neamului nostru… Eminescu și Grigorescu. Cine le-ar mai ști peste douăzeci de ani?
N-avem cultul amintirilor. Am fost și zbuciumați din cale-afară. Ce știam noi, pînă acum cincizeci de ani, de ce se va-ntîmpla cu viața noastră, cu pomul pe care-l sădim, cu bruma de gospodărie cîtă puteam înfiripa între două primejdii? Că n-apuca bine să se potolească o vijelie – și alta și mai vajnică se pornia. Cu ce inimă să mai agonisești, cînd nu știi pînă deseară ce se va alege cu rodul muncii și netihnei tale? Cine se mai gîndește la ziua de mîine pe cîmpul de războiu! Purtăm încă în sînge frigurile nesiguranței în care-am trăit atîta amar de vreme!;… Ascultînd pe Caragiale, mă gîndiam la poporul nostru. Tot așa își înțelege viața și tot așa și-o risipește;… Prin gura omului acestuia vorbește neamul nostru întreg. Cel mai risipitor neam de pe fața pămîntului! Pentru noi, pentru grijile și bucuriile vieții noastre, nu-i decît ziua de azi. Ziua de ieri… „a mîncat-o lupul!” Ziua de mîine…”poartă Dumnezeu de grijă!” Ce poți clădi pe unda mișcătoare a zilei de azi! Dar începe și sufletul nostru să se deschidă. Una cîte una încep să se desfacă și bunele noastre însușiri, adormite de veacuri. De-abia acum ne deschidem ochii în fața Adevărului. Lumina lui ne era de-ajuns ca să-l putem vedea. Ne trebuia și liniște. Liniștea care îngăduie lăstarului să prindă rădăcină și florile să lege rod. Nu-i ea și firul pe care se-nșiră amintirile?”
Vorbind despre trecut la timpul prezent, este de dorit ca prețiosul document sufletesc de la Alexandru Vlahuță, de mare concentrare emoțională, să contribuie la susținerea originalității artistice a spiritualității românești, a prestigiului pe care-l merită unii din marii și statornicii ei ctitori – binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfînt. (Corneliu CRISTEA)
Lasă un răspuns