Părerea mea!

Delictul de opinie

• confesiunile unui opinioman român

Doi români – trei opinii! Așa definea cineva esența spiritului românesc, eminamente creativ și, uneori, creator… Datul cu părerea a fost deja pus la indexul trăsăturilor negative ale românilor, sub amenințarea căderii în derizoriu – ca urmare a susținerii unei opinii – prin formularea sarcastică: „păi da, românul se pricepe la orice, iar datul cu părerea este sportul nostru național…”. În aceste contexte, cine să se mai încumete să formuleze opinii, eventual, doamne ferește, vreuna pertinentă (în cunoștință de cauză) sau una care să trezească spiritele adormite ale veleitarilor de profesie…?! Formularea unei opinii – se vede treaba – nu e chiar de ici-colea. Și dacă mai adăugăm și opinia (mea!?) conform căreia raritatea creează valoarea, atunci este clar de ce unele pagini de opinii sînt mai puțin citite decît cele de știri de senzație, de modă sau de monden. Păi, ce mare scofală o opinie!? Și, la o adică, de ce să cunosc eu (sau tu) opinia unuia care are defectul clar de a avea opinii!?… A unui opinioman sadea, incapabil să-și păstreze pentru sine gîndurile care-i (mai) trec prin cap? Eventual ale unuia care nu se jenează să iasă în public și să afirme: „eu cred că…”, iar acest Eu să mai și apară ca un alter ego al vreunui alt ins de pe planetă. Oh, e prea mult deja! Mai lăsați opiniomanii deoparte și chemați grafomanii să joace rolul pre-opinentului, al cetățeanului responsabil și conștient de faptul că nu atît comunicarea în sine contează, cît conținutul, calitatea și rostul acesteia. Mimarea comunicării, prin simularea formulării de opinii are, uneori – paradoxal sau nu – mai multă trecere decît preocuparea de a spune lucrurilor pe nume, de a formula eventuale sugestii, soluții sau recomandări… Sau este doar o simplă impresie/părere?
Am avut, în ultimii ani, nesăbuita opinie de a sugera responsabililor din presa numită „de cultură” să facă o schimbare de pondere și de accent în privința structurii tematice a articolelor sau chiar a publicațiilor, în sensul de a acorda spațiu temelor care privesc viitorul, eventual prezentul efemer, dar să restrîngă la maximum pe acelea care privesc trecutul (fie acesta pe post de povață, de atenționare sau de plăcută rememorare). Consecința imediată, aproape firească pînă la un punct, din partea acelor „responsabili” a fost aceea a nepublicării nu numai a acelor sugestii, ci și a oricăror altor opinii ale subsemnatului, spre definitiva mea lămurire că „nu te joci cu noi!”. Între timp, istoria a devenit și mai puternic „magistra vitae”, lăsînd viitorul doar pe seama celor cu dor de el… Mai mult, pentru ca delictul de opinie să fie clar și definitiv sancționat, a avut loc o vizibilă și insistentă lansare pe posturi de radio-TV sau în presa scrisă tocmai a indivizilor care au calitatea unică și rarissimă de a… nu avea opinii!
Într-adevăr, cred că este mai mult decît dificil să scrii sau să vorbești (mult) fără a emite absolut nici o opinie! Este o performanță care îmi este nu doar complet străină, ci și imposibil de realizat. Desigur, știu din perioada predecembristă că opiniile personale erau aspru sancționate, sau chiar pedepsite. Era celebră, în epocă, zicerea „stimați tovarăși, am și eu o opinie personală, dar nu sînt deloc de acord cu ea!”. Dar, parcă asta a fost ceva mai demult… În preajma împlinirii a două decenii de la cîștigarea dreptului de a avea opinii libere pare a avea cîștig de cauză dreptul de a… nu avea opinie, de a nu gîndi cu glas tare și de a mima interesul pentru viitor.
În fine, cititorii ar trebui să fie aceia care să decidă dacă au nevoie de opiniile altora, dacă doresc simple relatări referitoare la trecut, sau doresc și opinii referitoare la (cum se construiesc) viitorii posibili. Pînă atunci, îmi permit o mică opinie: este falsă ideea că toți aceia care scriu la paginile de opinii sînt neapărat formatori de opinie. Ei nici nu ar trebui să aibă dreptul de a forma opinii oneștilor cititori. Singura obligație majoră a opiniomanilor ar fi aceea de a ajuta cititorul obișnuit să gîndească cu capul propriu, adică să știe (și să știe și cum) să-și formeze o opinie proprie. Desigur, cred că libertatea cititorului cuprinde și posibilitatea de a consuma/servi și opinii prefabricate și chiar să citească articole fără nici o opinie! Deci, cititorii devin co-autori și co-regizori ai viitorului lor. Părerea mea! (Liviu DRUGUS – Universitatea Bacovia)dormite ale veleitarilor de profesie…?! Formularea unei opinii – se vede treaba – nu e chiar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!