Trezirea la realitate

Romulus Dan BUSNEA

Așa cum era de așteptat, președintele Traian Băsescu a obținut victoria în fața celor care propuseseră demitera lui. O victorie fără glorie, care pentru mulți dintre cetățenii acestei țări nu a însemnat mai nimic, cu toate că demiterea sau rămînerea președintelui ales în postul de șef al statului nu a influențat și nu va influența prea curînd indicele de creștere a nivelului de trai al românilor.
Suspendarea lui Traian Băsescu, inițiată de opozanți, a fost o mare stupizenie, un act care din start a părut lipsit de perspectiva schimbărilor majore care ar fi trebit să se producă într-un stat democratic. Schimbări care ar fi trebuit să se facă simțite la nivelul întregii țări, și nu doar în rîndul celor privilegiați. Președintele Băsescu nu a reușit să impresioneze nici măcar jumătate din electoratul României, care, de fapt, nu a fost chemat să aleagă un președinte din mai mulți candidați, ci între demitera sau rămînerea pe poziție a unui personaj politic aureolat doar de scandalurile care i-au atras în cursă pe mulți dintre românii amatori de senzații tari. Este destul de evident pentru toți cei care au urmărit cu atenție evoluția președintelui în acești doi ani, că acesta nu a avut nici o contribuție importantă menită a schimba în vreun fel destinul unei țări care a optat nu o dată pentru schimbare. Președintele Băsescu nu a reușit decît să adîncească o criză politică fără precedent, care va continua și nu va duce decît la regres, la fărîmițarea unei societăți în care plutesc haosul și incertitudinea. Dar, să nu-l subestimăm totuși și să recunoaștem că Traian Băsescu este deținătorul unui record demn de luat în seamă: este primul șef de stat din istoria modernă, dar și din istoria post-decembristă a României, care a depins, în rămînerea sa în funcție, de votul electoratului.
Așa cum observa unul dintre cei mai buni analiști politici ai momentului, opțiunea românilor pentru rămînerea lui Băsescu în postul de șef al statului își are explicația într-un fapt de psihologie colectivă, și anume, în „șovăiala de a alunga un președinte aflat în funcție”. Domnul Ion Cristoiu a argumentat această afirmație prin faptul că pentru a-l putea da jos pe Traian Băsescu ar fi trebuit să clocotească „o uriașă ură la nivel național, o ură asemănătoare ca proporții celei care a făcut ca sute de mii de români să iasă din case, în 22 decembrie 1989, pentru a scăpa de Ceaușescu”. Bineînțeles că președintele Băsescu nu este în ipostaza lui Ceaușescu din decembrie 1989, iar în percepția colectivă el nu trece ca fiind autorul unor fapte care să-l pună la zid, în stare să provoace mînia populară. Grav este pericolul în germene, cu șanse de creștere rapidă a felului de a fi și de a se purta al președintelui, identificat cu luciditate nu numai de Ion Cristoiu, dar și de o parte a parlamentarilor și a liderilor politici: „tendințele autoritariste, mania conflictelor cu orice preț, dar mai ales demagogia”.
Demagogia de care dă dovadă Traian Băsescu l-a făcut să repete la infinit problema corupției, să denunțe grupurile de interese ilegitime, în timp ce el însuși este – potrivit dezvăluirilor din campanie – unul din capii grupurilor de interese, devoratoare de ilegitimități. Tot demagogia l-a făcut pe Băsescu să atace comunismul – din perspectiva Raportului Tismăneanu – în timp ce el însuși a fost, cu ani în urmă, prin natura funcției, unul din vajnicii colaboratori ai securității, aparatul represiv al societății comuniste. Dar la cîtă corupție este în această țară și la cîți comuniști mai bîntuie ca stafiile printre noi, nu este de mirare că aspectele semnalate față de persoana lui Băsescu, sau trăsăturile acestuia, nu reprezintă ceva spectaculos și în nici un caz dezastruos pentru țară.
Degradarea vieții morale, ajutată și de mass-media românească, au făcut ca românii să simtă nevoia unor personaje de telenovelă, ale faptelor senzaționale și emisiunilor de televiziune al căror rating este asigurat de modul în care așa-zisele vedete își spală chiloții în direct, la ore de maximă audiență. Probabil că nu mai simțim nevoia să fim înconjurați de oameni politici serioși și de vedete cu bun simț și, atunci, un model ca Traian Băsescu, simpatic, șmecher și chefliu, întruchipează aspirațiile noastre actuale. Lipsa alternativelor la postul de președinte, a unui om de stat de model european, corect și lucid în acțiunile pe care le întreprinde, dă cîștig de cauză domnului Băsescu, îl propulsează încă o dată spre funcția supremă în stat. Și uite-așa, iarăși vom fi părtașii scandalurilor ieftine, ai cruntelor răzbunări, ai circului politic plin de surprize și lovituri sub centură. Sîntem și vom fi afectați de Sindromul Băsescu. Un sindrom de care nu vom scăpa decît peste doi ani și jumătate, și asta numai dacă ne vom trezi la realitate. La o altă realitate față de cea care ne obligă să o suportăm Traian Băsescu.e ilegitime, în timp ce el

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!