Varietăți critice

Șapte clișee

Constantin CĂLIN

Clișeele au, cel mai adesea, o biografie interesantă. în fața unui clișeu te întrebi de cînd e, cînd a cunoscut cea mai mare întrebuințare, cine dintre numele importante l-a folosit? Nu-i ușor de răspuns la nici una din aceste întrebări. Ca s-o poți face trebuie să fii lexicograf, istoric (al literaturii, al presei, al altor domenii), să ai o fabuloasă memorie a expresiilor și a evenimentelor. A fi exhaustiv e aproape imposibil, căci pentru a repera și a confrunta toate atestările n-ar ajunge o viață de studiu aplicat și vigilent. Pentru mine, clișeele n-au constituit o preocupare specială; le-am descoperit cum descoperi scoicile în nisip după ce trece valul sau boabele nemăcinate în sita prin care ai cernut făina. Fiecare mi-a produs o mirare, o tresărire („unde l-am mai întîlnit?”), o dorință ca întîmplarea să mi-l mai scoată în cale și să-mi confirme presupunerile schițate în legătură cu el. Fapt curios, clișeele au mai multe vieți. Uneori dispar un timp egal cu o generație, apoi revin, nu aidoma, ci, ca niște mutanți, schimbate, astfel încît puțină lume să-și dea seama de vîrsta lor, sau, dacă mi-i îngăduit să spun, ca baba să pară fată mare. Iar unii, din ignoranță (cum am arătat în articolul de vinerea trecută), o și cred așa. Exemplele pe care am să le dau astăzi vor nu numai să risipească asemenea confuzii, ci și să sugereze necesitatea de a interoga cuvintele asupra identității și vechimii lor.
1.- „Casa Poporului”. Mulți au demonizat și ironizat cunoscuta construcție din Capitală pornind de la denumirea ei. Au considerat-o creația lingvistică a lui Nicolae Ceaușescu, pe care, evident, îl antipatizau. Ea era prezentă, însă, în limbajul socialiștilor, cu un secol înainte; nu numai ca nume, ci și ca instituție. într-o evocare a lui Jean Volders, lider iubit al muncitorilor belgieni, Ion Păun-Pincio, referindu-se la sfîrșitul său, scrie: „Jean al nostru>> așa îi ziceau muncitorii. Și, cînd în seara de 14 octombrie (1894), o seară ploioasă de toamnă, – mulțimea din Bruxelles, strînsă în număr mare, în fața Casei Poporului aștepta cu nerăbdare, – în ploaia măruntă și rece – și îngrijată, rezultatul primului scrutin – Jean al lor nu mai era printre ei…”. Casa Poporului a mai existat în Austria, ba chiar și la noi. „La 29 ianuarie 1909, muncitorimea socialistă din Capitală ia inițiativa – scrie C. Titel Petrescu – unei case proprii, sub denumirea de Casa Poporului”. Societate cooperatistă pe acțiuni, așadar o bancă populară, aceasta a primit autorizația de funcționare cinci ani mai tîrziu, la 29 octombrie 1914. Ceaușescu i-a dat o altă încărcătură semantică. Pentru el, Casa Poporului reprezenta sinonimul a ceea ce reprezintă Catedrala Neamului pentru Patriarhul Teoctist.
2.- „înaltele culmi”. Deși s-ar putea crede că e o expresie scoasă din „Rapoartele” de după 1960, ea se găsește cu mult înainte, în „Thalassa” de Alexandru Macedonski: „Alcătuire cu desăvîrșire deosebită, mintea lui înlocuia învățătura ce-i lipsea printr-un fel de putere tainică, ce-l făcea să urce spre înaltele culmi ale științei”. La începutul secolului XX, cînd scria poetul, sintagma „înaltele culmi” nu părea emfatică, ulterior însă, reluarea ei abuzivă, nu o dată în contradicție flagrantă cu mersul realității, a golit-o de sens și a transformat-o în clișeu.
3.- „Firul roșu”, conducător. Fraza în care l-am depistat pare extrasă, de asemenea, dintr-un text propagandistic recent, dar e din primul articol publicat de G. Coșbuc în „Sămănătorul”: „Idealurile și ținta vechilor noștri scriitori au fost firul roșu și al scriitorilor din generațiile anterioare”.
4.- „Țarul roșu”. O poreclă devenită clișeu. Cu ea a fost numit un personaj odios și unul oarecum simpatic. Primul: Nicolae al II-lea. „România muncitoare” din 1 iunie 1914 întîmpina astfel vizita sa la Constanța: „Țarul roșu, – roșu, nu din pricina ideilor împărtășite ci prin sîngele vărsat, – va pune picioru-i spurcat pe teritoriul nostru”. Al doilea – Boris Elțîn, roșu, pentru că provenea dintre comuniști. în treacăt fie observat, confrații mei jurnaliști atribuie ușor, lundu-se unul după altul, titlul de „țar”: Vladimir Putin e „țarul de la Kremlin” Nikita Mihalkov e „țarul filmului rus”, Popov, campion la înot – „țar” în „branșa” lui.
5.- „Baroni”. Acest titlu peiorativ n-a fost inventat de criticii lui Dumitru Sechelariu, Marian Oprișan, Bebe Ivanovici, Mischie și compania. Era folosit ca formulă sarcastică încă din deceniul al treilea. L-am întîlnit pînă și într-o revistă scoasă de cîțiva studenți băcăuani: „Vom răspunde cu toții: «Nu dăm noi entuziasmul nostru tînăr și național, pe toate mașinile baronilor politici (folosite de aceștia în campanii – n.m.) și pe toată averea lor, care este tot „politică”»”. („înfrățirea”, 2, nr. 1, ianuarie 1930). Adică refuzau mijloacele care li se ofereau și se declarau pregătiți să facă apostolat. Arhondologia românească n-a cunoscut titlul de baron. Mai menționez că, în literatura noastră, primul baron e un personaj caricaturizat, Flaimuc, din „Muza de la Burdujeni” de Constantin Negruzzi, neamț de origine, care vorbea o limbă pestriță: „O, ia; la noi, cuconiță, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine poezii zo vi der Șiller, vi der Ghete…”. Din cîte știu, am avut un singur scriitor os de baroni: A de Hertz, dramaturg și poet, care a mai semnat cu pseudonimul Dinu Ramură.
6.- „Anumită presă”. Aceasta a fost formula prin care, în perioada interbelică, erau desemnate, în primul rînd ziarele „Adevărul” și „Dimineața”, conduse de patroni evrei și încadrate cu ziariști bine remunerați. „Presa din Sărindar”, „presă de negustori”, cum a calificat-o, polemic, Octavian Goga, opusă presei ce se autodefinea „națională”. Prin formula „anumită presă” se încerca discriminarea, discreditarea și izolarea ei. Politic, această presă era de stînga, „democratică”. Adesea, colaborarea la ea îl transforma pe autor în țintă a atacurilor și insultelor. Iată un exemplu: „Calitatea de vechi salariat al «anumitei prese» – și apologist al pan-judaismului distrugător – îi reproșa cineva lui Galaction – i-au deformat mentalitatea pînă la inconștiență”. Cu ce deranjase reputatul profesor de Vechiul Testament? Ținuse o conferință despre Psalmi în fața unui public alcătuit din evrei, iar la sfîrșit, primind felicitările, se îmbrățișase cu unul din conducătorii acestora.
7.- „Bezna comunistă”. Clișeele pot fi întoarse după cum vor manipulatorii lor. „Bezna comunistă”, pe care o repudiază violent, azi, unii e, de fapt, replica în oglindă la „anii negri”, prin care, în 1950, era caracterizată perioada capitalistă. Aceast㔑etichetă” apare în titlul unei piese de teatru, scrisă de Aurel Baranga și N. Moraru. Același procedeu de formare e vizibil și în clișee ca „nebunia roșie” (a revoluționarilor din 1917), pusă în antiteză cu „nebunia războiului” (primului război mondial), „ciuma roșie” (a comunismului) comparată cu „ciuma brună” (a nazismului) etc. și s-ar putea crede că e o expresie scoasă din „Rapoartele” de după 1960, ea se găsește cu mult

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!