Un veteran de război

Eugen VERMAN

în mulțimea aceasta din piața mare a orașului omul pare o figură insolită. Aici toți sînt porniți după cumpărături, sînt îmbrăcați „ca de piață”, e o zi foarte călduroasă, deși temepratura aerului ar trebui să fie mult mai scăzută. Numai el face „figură discordantă”, e îmbrăcat în costum negru, pe sub haină poartă vestă și cravată, iar pe cap are o pălărie la fel de închisă la culoare ca hainele. E adevărat, îmbrăcămintea îi e destul de ponosită și demodată, ca și pălăria și încălțămintea. Se vede că e un om de la țară, asta și după atenția exagerată cu care pășește, se vede că-i este teamă, aproape, să nu jeneze pe cineva. Pe față i se citește, însă, o anume semeție, dar o semeție cuminte, liniștită, izvorîtă – mai mult ca sigur, din sentimentul că pe reverul stîng al hainei sale ponosite și demodate poartă o decorație, Crucea de Veteran de Război. Dar lumea asta pornită, cum spuneam, după cumpărături, avidă de mîncare, nu-l ia în seamă. Mai mult, e îmbrîncit, chiar, un ins înalt, roșcovan, gras și transpirat, îl atenționează pe un ton hotărît: fii, moșule, atent, că dai peste oameni!; „moșul”, însă, după ce se scuză, zîmbește, ochii săi căprui-închis privesc cu înțelegere, de, asta-i lumea din oraș, la mine în sat pare mai domoală… Atunci îl întîlnesc eu și-i dau mîna și-l întreb, așa, ca să intru în vorbă, ce înseamnă Crucea aceea din piept, el mă privește o clipă cu neîncredere, dar imediat se liniștește, e Cruce de Veteran de Război, așa îmi spune, și glasul parcă îi tremură, cred că de emoție că uite, domnule, un om se interesează de el, îl ia în seamă, adică, și chiar dă mîna cu el și stă de vorbă cu el… Așa sînt eu, cel care semnez rîndurile astea. Am avut unchi și tată care au luptat, într-un fel sau altul, în Războiul al Doilea Mondial, mi-amintesc – aveam vreo șase-șapte ani – cum îmi povesteau cei reveniți de pe front, unchii mei mai ales, despre lupte, despre rănile lor suferite, parcă-l văd și acum pe unu’ Tony Balsam, așa-i ziceam noi, care a trăit mulți ani cu un picior de lemn, ce oameni buni și apropiați mai ales față de noi, copiii, erau ei…! Cîte unul, cîte unul, oamenii aceia au dispărut, dar uite, nu i-a luat pe toți Nimicul, mai trăiesc unii, sînt, e-adevărat – un adevăr crud – tot mai puțini, iar omul acesta pe care l-am oprit eu chiar în Ziua Eroilor, rătăcit în mulțimea aceea din piața mare a Bacăului, se numește Bădei Constantin, are 85 de ani și locuiește în Răcăciuni. A venit la oraș doar așa, ca să vadă ce mai e pe la oraș, ce mai face lumea, cum o mai duce și, iată, a trecut și prin piață, dar aici e forfotă mare, domnule, ai zice că oamenii ăștia snt înnebuniți de spaimă că vine foametea, dar nu vine nici o foamete… Și mai discutăm, îndelung, despre Iordache Munteanu, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, ce om deosebit, era chiar președintele subfilialei Veteranilor de Război din Răcăciuni, de numele lui e legat pentru totdeauna și Monumentul Eroilor din centrul comunei, asta am mai discutat cu el și, după ce ne-am despărțit, urmărindu-l prin mulțimea din piață mi-am zis, din nou și din nou, că oamenii aceștia ar trebui înconjurați de către noi cu toată dragostea și recunoștința…iți de spaimă că vine foametea, dar nu vine nici o foamete… Și ma

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!