Interacțiunea verbală

Comunicarea eficientă

La ce mă gîndesc atunci cînd uzitez sintagma „comunicare eficientă”? La calitățile intelectuale pe care ar trebui să le aibă interlocutorii? Firește că nu. Dar, cu siguranță, la o oarecare raționalizare a situației de comunicare. Astfel, atît cel care emite mesajul, cît și cel care îl receptează și beneficiază de acesta, conștientizează, sau ar trebui să conștientizeze, actul de comunicare. De aceea, spontaneitatea vorbitorului nu mai este întotdeauna valabilă întrucît acesta ar trebui să dețină un autocontrol asupra rolului său esențial de a codifica informația și de a o transmite. Deși actul de comunicare se produce, acesta ar putea fi ineficient dacă nu se ține seama de aspecte semnificative precum: elemente nonverbale (accentul, intonația, poziția corpului); dar, mai ales ce, cît, cum, de ce comunic și ce efect are asupra interlocutorului meu? Firește că avem în atenție comunicarea orală pentru că, recunoaștem sau nu, ne preocupă relaționarea socio-profesională, chiar cotidiană. Ceea ce Herbert Paul Grice numește „maxime conversaționale” ar fi, de fapt, legi ale conversației, adevărate norme ce trebuie respectate în cadrul interacțiunii verbale. De aceea, în accepția acestui lingvist, reușita comunicării depinde de ceea ce numește el „principiul cooperării”. Conform acestui principiu, cînd interpretez un mesaj primit, validîndu-mă deci ca receptor, beneficiar al informației, pornesc de la premisa că cel care îmi vorbește intenționează să fie sincer („maxima calității”), să fie concis („maxima cantității”), să fie relevant („maxima relației”) și să fie clar („maxima modalității”). Pornind de la aceste aspecte, primind mesajul pot aprecia atît ceea ce spune, cît și ceea ce intenționează să facă cel care mi se adresează.
Dacă, în calitate de vorbitor, doresc să am un anumit efect asupra interlocutorului meu, voi putea folosi elemente paraverbale și nonverbale, dar, totodată, va trebui să știu că în mod voluntar sau involuntar, chiar inevitabil uneori, aceste elemente pot să trădeze adevăratele mele intenții, pe care deseori le ascund.
Cheia mesajului meu este că trebuie să avem în vedere toate aceste reguli, dar norma de bază nescrisă, însă știută, să rămînă considerația mea față de semenul meu care în cadrul actului de comunicare este fie emițător, fie receptor.
Nu credeți că ar fi necesar să ne gîndim mai mult la ce, cum, cît, de ce comunicăm?
Interrelaționarea noastră nu ar beneficia de o reală îmbunătățire printr-o atenție sporită asupra situației de comunicare? Firește. Și o privire poate fi agresivă, poate mai mult decît un cuvînt; așa cum și prin tonul vocii putem schimba sensul cuvintelor și, implicit, mesajul pe care îl transmitem. (prof. Camelia RÂNCU) accepția acestui lingvist, reușita comunicării d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!