Religia și activitatea economică (3)

(Explicația lui Max Weber privind relația dintre etica protestantă și
capitalismul rațional modern)

Ștefan MUNTEANU

Pentru a-și face credibilă teoria, Max Weber a pleacat de la distincția între diferitele modele de capitalism care au marcat istoria, a neglijat capitalismul de război, capitalismul de jaf și capitalismul comercial, dar s-a oprit cu atenție asupra capitalismului rațional modern, întrucât considera că acest model economic este capabil să tempereze impulsurile iraționale ale întreprinzătorilor. Cercetătorul a observat că apariția modelului de capitalism rațional se corelează cu un fenomen aparent paradoxal când, împotriva obișnuinței, intensificarea activității religioase devine compatibilă cu intensificarea activității economice. Încercând să explice această abatere de la regularitatea istorică știută, el a constatat că fenomenul amintit caracterizează societățile care au îmbrățișat protestantismul. De unde concluzia că protestantismul produce o mutație esențială în comportamentul adepților acestei doctrine, în raport cu capitalismul.
Astfel ajunge Weber la constatarea că noutatea protestantismului rezultă din felul în care soluționează problematica predestinării. Spre deosebire de doctrina catolică, unde faptul de a fi ales sau damnat depinde de comportamentul indivizilor, de actul recunoașterii greșelilor de către păcătos, în doctrina protestantă omul nu poate ști dacă este ales sau damnat, întrucât acest fapt este stabilit de Dumnezeu dintotdeauna și pentru totdeauna. Altfel spus, în doctrina catolică Dumnezeu este bun și îngăduitor, permițând păcătosului să-și amelioreze destinul, iar în doctrina protestantă Dumnezeu este de neînduplecat. Comentând doctrina reformatoare a lui Jean Calvin, Max Weber notează: „Nu Dumnezeu există pentru oameni, ci oamenii există pentru Dumnezeu și toate cele ce se întîmplă – adică și faptul, indubitabil pentru Calvin, că numai o mică parte a oamenilor este chemată să fie mîntuită – își pot avea sensul doar ca mijloc pentru scopul preamăririi de sine a măreției lui Dumnezeu. A aplica etaloanele „dreptății” pămîntești asupra dispozițiilor lui suverane este lipsă de sens și o lezare a măreției Sale, fiindcă El și doar El singur este liber, adică nesupus nici unei legi, iar deciziile Sale nu ne pot deveni inteligibile și nici măcar cunoscute decît în măsura în care El consideră că e bine să ni le comunice. Noi nu ne putem ține decît de aceste fragmente ale adevărului etern, tot restul – sensul destinului nostru individual – este învăluit în taine impenetrabile și orice încercare de a le pătrunde ar fi imposibilă și prezumțioasă. Dacă cei damnați și-ar plînge destinul ca fiind nemeritat, aceasta ar fi ca și cum animalele s-ar arăta nemulțumite că nu s-au născut oameni. Căci orice ființă este despărțită de Dumnezeu de o prăpastie de netrecut și nu merită în fața Lui, dacă El nu a hotărît altfel, spre proslăvirea măreției Sale, decît moartea veșnică. Noi nu știm decît că o parte din oameni va fi mîntuită, iar cealaltă va rămîne damnată. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărîrile absolut libere ale lui Dumnezeu, care stau neclintite în eternitate, ar putea fi privite ca transformabile prin acțiunea umană, ceea ce constituie o idee imposibilă” („Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Editura Humanitas, 1993, pp. 114-115).
În prima instanță, pus în fața acestei doctrine extrem de rigide, individul, constatând că nu mai pot coopera cu Dumnezeu la făurirea propriului său destin, trăiește o stare dramatică, de permanentă incertitudine, o stare de neliniște. Dar, cum vom vedea, doctrina predestinării elaborată de Calvin oferă și soluția de depășire a acestei neliniști.abile prin acțiunea umană, ceea ce constituie

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!