A ȘTI SĂ TE RIDICI DIN MOCIRLĂ…

Eugen VERMAN

L-am întîlnit și ieri, în aceeași zonă a orașului, pe insul care, cînd mă vede, mă oprește, de regulă, pentru a-mi cere de „una mică”. De fapt, doar mă salută și eu știu, deja, ce am de făcut. Și el știe că nu-l pot refuza, pentru că îl cunosc de pe vremea cînd era suplinitor la o școală dintr-un sat din apropierea Bacăului și îl îndrăgisem, mai ales, pentru preocupările sale din domeniul literar. Scria poezii, scria și proză scurtă și, nu o dată, mi-a promis că-mi va citi din producția sa, dar, să fiu drept, nu mi-a citit nicodată. Mai știam că-i cam place să bea, lucru pe care îl accept cu greu unui conviv, însă nu credeam că va ajunge, vreodată, unde a ajuns… Sigur, nici nu se putea altfel. La un pahar, s-a încăierat într-o crîșmă, a dat, cuiva, cu o sticlă în cap, sau așa ceva, cert e că a urmat detenția. Nu știu cît o fi făcut pușcărie, m-a oprit, însă, într-o zi, în piața mare a urbei, spunîndu-mi toată povestea, spovedindu-mi-se, într-un fel, și asigurîndu-mă că ” lecția a fost învățată „. Din nefericire pentru el, n-a rezistat prea mult. S-a apucat, iar, de băut… N-are servici, face rost de bani de la inși ca mine… Ieri l-am reîntîllnit. Am dat să-l ocolesc, să nu mă vadă, dar ochiul bețivului e fără cusur. „Hei, dom’ ziarist… Să trăițI! Ce mai faceți…?” Am înțeles, imediat, întrebarea. Am băgat mîna în buzunar și, după ce I-am dat doi de cîte un leu, nu l-am „iertat” și i-am reprodus o povestioară auzită chiar dimineață la radio. „Poți să mă asculți puțin?” „Da, mi-a răspuns, cu glasul răgușit…” „Un preot – am început eu – trebuia să meargă la o pușcărie să le vorbească deținuților. Nu știa ce să le spună. Nu mai fusese niciodată într-o astfel de situație. A mers, gîndindu-se că Dumnezeu îi va lumina o idee… în sala, mare și întunecoasă, o mulțime de pușcăriași l-au primit cu o anume ostilitate. A observat asta după cum îl priveau… îndreptîndu-se spre masa de unde avea să vorbească, de emoție, s-a împiedicat și a căzut. în hohotele de rîs ale pușcăriașilor s-a ridicat destul de greu și, sigur pe picioarele lui și sigur pe el, le-a spus următoarele cuvinte celor de față…” Aici m-am oprit, urmărindu-l pe amicul care mă „tapează”, la intervale destul de scurte, de bani. Ochii lui roșii mă priveau cu interes. Parcă uitase de cei doi lei pe care-i primise și-i ținea în mînă. „Ce le-a spus ?”, a bîlbîit omul. Le-a spus atît : „în viață, se mai întîmplă să mai și cazi… Important e să poți să te ridici la timp… Atît le-a spus, după care a plecat”.
… Amicul a băgat banii în buzunar, mi-a mulțumit ca de obicei, și a intrat în prima cîrciumă din piață… Aș vrea să cred că a înțeles ceva din povestioara pe care i-am reprodus-o, auzită de mine la radio…

estul de scurte, de bani. Ochii lui roșii mă pri

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!