Fascinatia marilor circuri interbelice, care au reusit sa-si prelungeasca, o vreme, prezentele ademenitoare chiar si dupa cel de-al doilea razboi mondial, cind si institutiile de arta-spectacol au trecut „la stat” ori pur si simplu si-au dat duhul, continua sa traiasca doar in memoria seniorilor de virsta ai Bacaului. Si ei, din ce in ce mai putini. Dar atita vreme cit se incapatineaza sa faca umbra pamintului, pitorescul vechilor regale de sub cupola circului, fascinatia lor ne subjuga placerii timpului trecut.
Trei erau circurile care poposeau odata pe an in tirgul scaldat de apele Bistritei si ale Siretului: Palladium, Crateill si Klutschi. Se instalau pe Cimpul Postei intr-o desfasurare pitoreasca de vagoane trase de cai, cu antemergatori jongleri, saltimbanci, clovni, atleti si dresori acompaniati de animale exotice, precum maimute, camile, serpi boa, lei sau ursi ce-si zornaiau lanturile grele. Nu doar dracaraia mahalalelor tinea mortis sa fie prezenta la intilnirea „protocolara” cu trupele de artisti ambulanti, ci si oamenii respectabili ai urbei. Evenimentele se petreceau, de regula, inaintea sarbatorii de Paste, de S’inta Marie si de Sfintul Dumitru si tineau pret de o luna. Uneori, cam la doi-trei ani, isi facea aparitia si omul-pasare, vestitul echilibrist Alexander, fachirul sirmei. Acesta isi instala cablul lung de otel in intersectia de la pasajul Telefoane, la inaltimea de cinci – sase metri si reusea sa le ia suflarea spectatorilor prin echilibristica de pe sirma ajutat de o simpla cumpana cu care isi tinea echilibrul. Punctul culminant al evolutiilor sale il reprezenta instalarea, la mijlocul acestui pod aerian, a unei mese si a taburetului pe care se aseza spre a-si consuma cina servita la inaltime. Multimea de gura-casca era cuprinsa pur si simplu de delir, dar nu aplauda decit la sfirsitul numarului pentru a nu-i tulbura maestrului echilibrul.
Una din marile atractii ale celor trei circuri pomenite, Palladium din cite-mi amintesc, era regina Cleopatra a Egiptului. Trupul ei, invesmintat intr-un soi de mantie de culoare alba ce-o acoperea pina la calciie, si cu coroana pe cap, era asezat pe un sarcofag ce inchipuia un car de lupta roman pe care fusesera pictate chipuri de faraoni. Pieptul reginei se ridica si cobora ritmic sugerind ca ar fi respirat. Deci, ca regina era vie, dar cazuse prada unui somn fara de sfirsit. Prostimea credea si se holba cu mirare nedisimulata, unii incercau sa pipaie regescul trup, dar erau prompt loviti peste miinile nespalate de harapnicul pazitorului maur, in realitate un tigan mai colorat. Nimeni nu se intreba ce bate, de fapt, in pieptul ilustrului personaj, desi sub coviltirul carului de lupta se-nvirtea lent o roata excentrica pusa in miscare de un motoras electric. Regula era simpla: crede si nu cerceta.
La fel de admirat si aplaudat era si clovnul Ceacanica, cel care distra publicul din arena cu glumele sale infantile, dar de mare priza. Replica lui preferata, rostita cred de milioane si milioane de ori, era: maestre, muzica!, tac – pac!, insotita de o tumba prin aer cu pantalonii sai cu fundul larg in care se ascundeau multe dintre minunile lui – trompete, mingi, muzicute, si cu nasul ca o patlagica.
Distractiile bunicilor. Ceea ce vedem astazi e supermodernizat. Poate tocmai de aceea nu renuntam la amintiri. Ne inveselesc si induioseaza.
Unde te afli, maestre Alexander?! Dar tu, vesele Ceacanica?!
Lasă un răspuns