CONTRAPUNCT Amărăciunea zahărului

Pe la mijlocul anilor ’80 o rudă apropiată de-a mea, terminînd ingineria și fiind în branșă, cum se zice, a fost repartizată să lucreze la noua fabrică de zahăr din comuna Trușești, județul Botoșani. Am fost, astfel, nevoit să merg acolo chiar de la început. Într-adevăr, o fabrică nouă, o bijuterie de fabrică într-un sat de pe malul Prutului, fusese pusă în funcțiune. Și, firesc, fabrica avea nevoie de specialiști, în afară de muncitorii de rînd. În zonă se cultiva sfeclă de zahăr, iar noua intreprindere se impunea. De altfel, la data aceea în țară mai fuseseră construite fabrici de zahăr, care se adăugau celor mai vechi, între care și – dacă vă mai amintiți – Fabrica de zahăr de la Sascut, județul Bacău. În acest fel, producția românească de zahăr era atît de mare, încît nu numai că valorifica sfecla de zahăr produsă în țară, dar asigura și cantități importante pentru a fi exportate. Mi-am adus aminte de acest episod într-una din serile trecute, cînd la postul de Televiziune OTV fostul prim-ministru al României, domnul Petre Roman, era intervievat de cunoscutul reporter Dan Diaconescu. Între altele, domnul Petre Roman deplîngea „distrugerea industriei zahărului” în România, considerînd acest fapt, alături de altele, ca fiind deosebit de grav și semnificativ pentru politica economică a guvernelor post-decembriste. Că, la ora actuală, importăm zahăr, e lucru știut. De fapt, nu importăm numai zahăr. Gîndiți-vă la valuta plătită pentru carnea de porc, pentru ulei, pentru alte și alte produse alimentare, altădată exportate de România. Pentru generația mai „bătrînă” este cu atît mai dureroasă această situație cu cît aceasta a contribuit cu toate eforturile – și chiar și cu entuziasm – la ceea ce s-a construit în acei ani benefic pentru țară și poporul nostru. A fost, însă, ca după 1989 multe, foarte multe din ceea ce era bun și ar fi trebuit să dăinuie, să fie dezvoltat, au fost distruse printr-o politică, i-aș zice, anti-națională. Ca ziarist, după ce, mai înainte de 1989, am scris, nu o dată, despre investițiile la Fabrica de zahăr din Sascut, a trebuit să asist neputincios, la moartea acestei fabrici de prestigiu în România și nu numai în țara noastră. Sigur, am scris multe articole despre acest „deces” și n-am făcut-o cu nici cea mai mică tragere de inimă. Tot așa a dispărut și fabrica din Trușești, tot așa au fost lichidate și alte multe fabrici de zahăr din țară, încît, astăzi, sîntem la mîna fabricanților de zahăr din străinătate.

Stau și mă întreb cum ar fi putut continua, cum s-ar fi putut consolida fabricarea zahărului în țara noastră, atîta timp cît i-a fost luată baza, adică producția de sfeclă de zahăr. Desigur, răspunsul n-ar fi greu: stimularea, de către guvernele de după 1989, a producătorilor și producției de sfeclă de zahăr. S-au încercat, din cîte îmi amintesc, unele măsuri. Dar acestea, exact ca respirația acordată unui înecat.

Ca tot românul, îmi zic și eu: asta-i situația! Și mă întreb: oare vom putea „învia” în producția de zahăr, încît aceasta să asigure și producții pentru export? Fapt e că s-ar putea. Prin stimularea, în primul rînd, a producției de sfeclă de zahăr. Dar, din păcate, în această industrie – ca, de altfel, în întreaga industrie alimentară –

s-au clocit atîtea afaceri veroase, unii cîștigă atîția bani din importuri, încît e greu, dacă nu imposibil, de ajuns la ceea ce a fost. Așa că va trebui să mîncăm, și în continuare, zahăr adus de la cei „deștepți”, adus de cei „și mai deștepți”, la prețuri pe care, în cele din urmă, le suportăm noi, cei mulți și onești. (Eugen VERMAN)