Fără prejudecăți

Gestionarea mîrlăniei

Mihai BUZNEA

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l cîștigăm – spunea un mare iluminist francez al secolului al XIX-lea. La această concluzie au ajuns de mult majoritatea popoarelor europene ce alcătuiesc sfera națiunilor civilizate ale oocidentului și care se comportă, în materie de educație, în spiriutul sintagmei mai sus-enunțate. Dexteritățile – spre a le reuni sub un titlu generic – deschid calea competențelor de mai tîrziu, descoperă talente și prefigurează performanțele. Limbile străine, muzica, desenul, sportul – în general, au devenit discipline de studiu încă din grădiniță, iar programele școlare de mai tîrziu le dezvoltă și le pune în valoare. Mai nou, englezii au ajuns la concluzia că manierele celor mai tineri dintre conaționali se află într-o mare suferință și ca atare se cer cizelate, astfel că au introdus între obiectele de studiu obligatorii ale școlilor secundare din Marea Britanie și bunele maniere.
Surpriza unei astfel de opțiuni poate fi doar de impact imediat: deși se află între națiile considerate și acceptate a fi dintre cele mai educate, britanicii au cam rămas corijenți la capitolul „bună purtare”. Bădărănia – sub toate formele ei de manifestare – a traversat canalul Mînecii, spre continent, oferindu-ne și o altă imagine a englezului cu ștaif – adică a celui calm, politicos, amabil, prevenitor, împerturbabil. Adică civilizat. Bunele maniere pe care le au acum, în vedere, psihologii și pedagogii britanici se referă cu prioritate la gestionarea furiei în diferite medii: în familie, pe stradă, la școală, în relațiile dintre elevi și dintre aceștia și personalul didactic, pe stadioane și în alte locuri aglomerate. S-a pornit, probabil, și de la un alt celebru precept: mînia e o scurtă nebunie; ținerea ei sub control demonstrează nu doar sănătatea psihică, ci și o educație temeinică. Că dilema va fi rezolvată – nu contează ce spațiu de timp va fi necesar – nu am nici un pic de îndoială. O altă necunoscută mă obsedează: cînd ne vom debarasa de mîrlănie noi, românii. Fiindcă dacă e să aibă un spațiu de manevră bine definit, ea – mîrlănia mioritică, coabitează nestingherită pe aici. Ba, chiar se bucură și de o accentuată notorietate. Nedorită și neplăcută. De la fumatul pe stradă și aruncarea chiștoacelor aprinse pe caldarîm, oriunde se nimerește, pînă la înjurăturile cele mai vulgare și jenant-pitorești, avem parte de o extrem de bogată colecție de maniere de prost (și revoltător) gust „made in mahala” care nu au nimic în comun cu respectul de sine și de ceilalți. Aparent banala traversare a străzii pe lumina roșie a semaforului și descotorosirea lejeră și necontrolată de ambalajul tabletei de ciocolată pe asfalt sînt gesturi de neam prost. Ca și afișarea ostentativă a burților goale, cu buricele la vedere, de către adolescentele ce se inițiază în tainele atracției universale. Răcnetele la telefonul mobil și dialogurile pe tonuri ridicate, răstite, fac – la rîndu-le, parte din ambiantul stradal. Ca și cuplurile om-cîine ce bagă în sperieți copiii și bătrînii slabi de inimă. Sau limbajul pestriț și nesimțit al spectatorilor de la meciurile de fotbal, asezonate cu încăierări între suporterii echipelor combatante, ori fîșîitul stresant al staniolului de la pungile cu bomboane în timpul unui concert simfonic sau al unui specatcol de teatru. Mofturi! Toate nu sînt decît mofturi – vor zice unii. Completînd: moftangiii să stea acasă, nu încap alături de bădărani…
Parodia de educație civică, ce se făcea cîndva în școlile românești, politizată și ideologizată la maximum, era totuși ceva – adică mai mult decît nimic; acum s-a risipit precum speranțele noastre devenite deșarte. Mîrlănia-i la putere și se ține tare. Are rădăcini adînci și ramificate. Școlii îi este teamă să se ia la trîntă cu ea, ori știe că nu are șanse și renunță deliberat la luptă. Părinții – mare parte dintre ei, rămîn indiferenți față de comportamentul odraslelor, uneori chiar le și admiră! Iar modelul britanic este prea departe, cu toate că aderarea la UE a desființat barierele. Mai puțin, sau deloc, manierele.la maximum, era totuși ceva – adică mai mult decît nimic

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!