Varietăți critice

Tînărul Codreanu

Constantin CĂLIN

Am să încep cu vorbele autorului: „Acest op e oglinda formării unui intelectual român din a doua jumătate a secolului XX”. Intelectualul este d-l Theodor Codreanu, iar opul său se intitulează „Numere în labirint” (Ed. Opera magna, 2007). E o carte căreia cu greu i s-ar putea găsi asemănare, care, pe ici-pe colo, amintește de „Jurnalul” lui T. Maiorescu. A fost începută nu la 15 ani, ci la 19, dar din același impuls de arhivare a culturii personale. Cu aceasta nu i-am conturat încă specificul. E o carte de idei, impresii, reflecții. Scriindu-le, d-l Codreanu le-a numerotat. Numerotarea i-a stimulat ambiția de a avea cît mai multe. După 43 de ani, a ajuns la peste 15 000, unele de două-trei rînduri, altele de o pagină și mai bine. Volumul recent apărut cuprinde primele 3 288 însemnări, făcute între aprilie 1946 și decembrie 1969. Tipărirea lor integrală ar mai necesita deci cinci – șase volume. Fără îndoială că, prin mărire, „oglinda” ne va arăta tot mai multe lucruri, de interes literar și istoric, iar valoarea ei va crește.
Ca și în cazul „Jurnalului” lui Maiorescu, ceea ce surprinde în „Numere în labirint” („labirintul e condiția umană”, se spune în „Predoslovie”) este maturitatea celui ce le notează. D-l Codreanu se manifestă ca avînd „voce” de critic de la cele dintîi rînduri. Felul în care pune pe hîrtie prima frază îl înfățișează ca trecut de etapa solfegiilor și a „pașilor pe nisip”. Ține condeiul drept, ferm, convins că a sesizat ceva frapant. Să se observe că această frază schițează o analogie, operație intelectuală la îndemîna doar a celor deprinși cu raționamentele: „Găsesc o înrudire organică între marii noștri prozatori dintre cele două războaie mondiale, referindu-mă la trei dintre ei: Rebreanu, Camil Petrescu și Cezar Petrescu”. Motiv de surprindere sînt și, mai departe, autorii citați în însemnări. Tînărul Codreanu știa, la nici 20 de ani, de Rabindranath Tagore, Louis Aragon, William James, Freud, Nietszche, Norbert Wiener, John Locke, Condillac, Voltaire, Robert J. Oppenheimer, era la curent cu dezbaterile referitoare la paternitatea „Cîntării României” (omite, însă, să-l pomenească pe Al. Dima), se pricepea să transforme o pagină a unui istoric literar (Al. Piru) într-o pagină proprie, prin inserții de elemente inedite, cum ar fi asocierea lui Ioan Prale cu Urmuz și încercarea de a sugera explicații la „ermetismul” poetului cu „firea cea întoarsă”. Dar ca surprinderea să nu crească și să devină îndoială, precizează că în liceul de la Bîrlad, în care a învățat, „exista o bibliotecă de 20 000 de volume” și că acolo a prins „patima cititului”. Unul din aceste volume, „Dicționarul de maxime comentat”, de Tudor Vianu, i-ar fi indus „gustul pentru reflecție”.
Trei calități, pe care ulterior le va proba pe larg, sînt neîndoielnice: perspicacitatea, luciditatea și siguranța. Tînărul Codreanu nu tatonează, nu oscilează, nu ezită. EL „cade” aproape totdeauna pe ceea ce trebuie, pune ochii pe exemplele utile, spicuiește ceea ce se pretează tipului său de comentariu. Modul lui de a citi o carte seamănă cu o examinare pe felii, cu o decojire treptată sau cu o pieptănare succesivă. Nu rezumă, ci judecă; nu definește, ci compară (un comparatism îndrăzneț, dar, cîteodată, hazardat). Temperament de debater, poposește unde consideră că e locul să exprime o îndoială, să plaseze o întrebare, să fie de o altă părere decît autorul. Romanul „Inimă vrăjită” de Romain Rolland, de pildă, îi prilejuiește șase însemnări. Dovadă de angajare profundă în cele citite, a treia (cu nr. 1416) debutează așa: „Annette l-a iubit pe Roger? Atunci de ce regretă că s-a lăsat copleșită de beția cărnii? Iubirea, deci, e o fatalitate biologică. înseamnă că Annette e simultan o iapă excitată și un om de înaltă măreție sufletească. Annette s-a lăsat biruită de clipa animalică, dar îl acuză pe Roger că s-a lăsat dominat de simțuri. Nu asta e condamnabil la un bărbat, cît ceea ce face după beția simțurilor. Roger e josnic prin reacția de după împreunare. Rolland observă: «Caraghioasă pretenție de bărbat! Dorește femeia; și cînd i se dăruiește cu sinceritate, e gata să socotească această faptă mărinimoasă drept necredință!…»”. Un pasionat ce se reprimă, discret, cît de voie – cît de nevoie, viitorul critic dă impresia că descurcă aci propriile sale probleme amoroase.
„Numere în labirint” e cartea unui tînăr care și-a strunit bine tinerețea. Funciar serios și cu o filozofie practică de „om secret”, el n-a evoluat totuși rectiliniu, dar nici n-a mers în zig-zag. Preocupările literare și refugiile în lectură l-au salvat de la derapaje morale. Deși nu lipsesc, însemnările despre viața personală, intimă, sînt mai puține și de un interes mai scăzut decît cele despre cărți. Profesor de țară, în Orgoiești-Vaslui, el nu dă nici o descriere a locurilor și nu reține date nici măcar despre școala în care funcționează. Nu-i chip să-i afli programul unei zile, nici ce mînca, nici ce bea, nici cu ce se îmbrăca. Evită pitorescul sub orice formă și anecdoticul. âși notează uneori „escapadele” (un bal, o petrecere), dar fără amuzament și voluptate. Detestă bîrfa, vulgaritatea și „se apără” de femei „frecventînd mai multe dintre ele”. „Vîjîielile” cu cîte una singură sînt tot atît de rare ca și „întîlnirile de gradul trei”. Indiferent de situație, emoțiile sînt ținute sub control, pînă la punctul în care riscă să se expună bănuielii de deficit sentimental. întîmpinată de el însuși cu aprehensiuni, căsătoria – se menționează – „a constituit o mare surpriză pentru prieteni și pentru public”!
Exemplară, în „Numere…” e nu numai aviditatea pentru acumulări, ci și, mai ales, „compania” în care caută să se situeze autorul. Un fericit în felul său, tînărul Codreanu citește, cu predilecție, doar „cărți mari”, cele mai multe cu faima de „capodopere”. Ca tămîia pentru preot, tot așa e și mirosul acestora pentru el: îi sporește „trezvia”, acuitatea, îl îndeamnă la paralelisme (apropieri și diferențieri), la exerciții de axiologie și imagologie. Nu-l atrage critica estetică și nu gustă prea tare stilistica. Modelele sale declarate sînt cîțiva critici de „primă clasă”: Ibrăileanu, Călinescu, Ralea, Vianu, care au „vocația ideilor”, știu să privească viața. Semn că a depistat o anormalitate, se întreabă de mai multe ori „de ce se tem de viață” scriitorii noștri contemporani, – altfel de a zice că literatura lor e, în mare parte, falsă. în general, opiniile sale estetice (iar de la o vreme și cele politice) apar ca nonconformiste, merg în contra curentului. Statul departe de locurile în care se stabileau ierarhiile, reputațiile și etaloanele literare i-a permis să se dezvolte liber, complex și original. Mistica genialității și a capodoperelor îl împinge însă, nu o dată, la exigențe și aprecieri nepotrivite, la adoptarea unor atitudini de o superioritate ce frizează (involuntar, bineînțeles) moftul: „Nu scrie rău Alexei Tolstoi. Stă prin preajma lui Lev”; „«Cronica» ieșeană publică nuvela «Un om mare» (de Mircea Eliade). Nuvela nu-i proastă”; „Lui Galaction îi lipsește economia stilului caragialesc” etc. Cu astfel de cugetări, care, precum ultima, denotă abateri de la logică, tînărul Codreanu își încălca propria regulă, aceea că „să nu scrii decît atunci cînd nu mai poți să nu scrii”. Opțiunea pentru La Rochefocauld, adică pentru aforism, interzice scrisul din inerție.le citite, a treia (cu nr. 1416) debutează așa: „Annette l-a iubit pe Roger? Atunci de ce regretă că

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!