Ati vazut-o la televizor pe baba aia zbircita pe care o carau jandarmii peste apa, pe umeri, ca pe o piesa de mobilier subreda… Pe fundal, acoperita in parte de capul ei cu ochi de un albastru sters si barbie tremurinda, se vedeau un petic dintr-un perete de chirpici naruit si un virf de gard itit din valuri.
Mai erau si copiii aia pe care parintii ii stringeau linga ei. In ochii pustanilor se putea citi ca apa Siretului a capatat, de acum, un alt inteles pentru ei. Nu mai e riul in care se zbenguiau in fundul gol, ci volbura care le-a naruit caminele si le-a aratat ca mama si tata sint, si ei, uneori, neputinciosi.
Treceti cit puteti de repede peste imaginea tinarului care, din fata casei cu etaj, se plingea ca ajutorul de la stat, „doua bidoane cu apa minerala”, e neinsemnat. Si peste povestile adevarate despre cei care au furat lopetile jandarmilor sau stateau cu miinile-n sin in timp ce acestia munceau sa le salveze bunurile. Va propun sa lasam pentru mai tirziu si judecata autoritatilor care nu au intocmit hartile de risc sau comentariile asupra celor care au construit in zone inundabile ori nu si-au asigurat locuintele. Avem timp sa fim si aspri, si cinici si mai destepti decit altii.
E un moment potrivit, cred eu, sa dam o mina de ajutor. Dupa puteri, ca sa nu saracim, dar sa o facem. Conturile si locurile unde putem contribui cu ceva pentru cei pe care i-am vazut la televizor le gasim usor. Numai sa vrem!
Lasă un răspuns