Nostalgii de ceferist

Eugen VERMAN

„Domnule, nu mai termină ăștia gara!… Au început s-o modernizeze și a trecut vreme, nu glumă…, parcă bat pasul pe loc… Ăia, înainte, au construit-o în cîteva luni, după ce, într-o singură noapte, au dărîmat-o pe aia de pe timpul lui Pazvante…”. Cuvintele aparțin unui vechi ceferist. Acum pensionar, dar peste trei decenii slujitor la căile ferate. Ceferistul se numește Moraru Nicolae și mi-a fost coleg de clasă, de liceu. Așa că ne cunoaștem de peste o juma’ de secol. Viața ne-a despărțit, atunci, în ’54, cînd am terminat școala, însă, cum se întîmplă adesea, ne-am reîntîlnit după o groază de ani, aici, la Bacău. Eu, ziarist; el, ceferist. Cînd l-am revăzut, lucra la regulatorul de circulație, funcție importantă, de răspundere uriașă. Atunci mi-a zis: ” Bă, cefereul e a doua armată. Aici nu te joci de-a munca. Eu nu regret și n-am regretat vreodată că fac parte din armata asta! Chiar dacă, la început, am vrut să mă fac agronom. Știi că așa era moda, mai ales pentru noi, cei de la țară, să ajungem ingineri agricoli, dar, uite, soarta…”.
De fapt, Nicu Moraru a tînjit mai tot timpul după cefere, încă din primul an de liceu, cînd făcea naveta de la Podoleni la Piatra, că liceul „Petru Rareș” din Piatra l-am făcut împreună, el în clasa C, eu în B. „Și mai e o treabă, cînd eram noi foarte tineri, cînd se vorbea de Podoleni, se știa că satul meu e plin de ceferiști. Era ca un destin comun; aproape toți cei din Podoleni să se facă ceferiști. Cînd plecam sau cînd ajungeam în gara noastră, îl priveam cu admirație pe unu’ Pompiliu Arhip – Dumnezeu să-l ierte, că acum e mort -, era impiegatul de mișcare, și în mintea mea credeam că-i un zeu, nu altceva, atunci cînd, la comanda lui, trenul acela atît de mare se urnea din loc și pleca…”. Ce era să facă dacă taică-su a ținut să ajungă la Agronomie? A uitat de cefere și a dat examen și a intrat la facultate, la Iași. Numai că vremurile acelea erau tare potrivnice și chiaburilor și copiilor lor, de parcă aceștia din urmă ar fi avut vreo vină că părinții lor erau „dușmanii socialismului”! L-au luat, deci, pe Nicu, prietenul meu, din bancă și l-au făcut militar la DGSM. Acolo și-a făcut stagiul, muncind cot la cot cu ceilalți năpăstuiți de felul lui, dar și cu pușcăriașii… Acum, de cîte ori ne vedem, e imposibil să nu-mi amitească de cît a săpat el pe la rafinăria Brazi, sau pe la alte mari construcții, lopata și hîrlețul fiindu-i „prietenii cei mai apropiați”. Ei, și după ce îmi spune toate astea, vine cu întîmplarea aceea pe care nici acum nu poate s-o înțeleagă: cum de au ajuns – el și alți cinci foști camarazi de armată -, în biroul lui Gheorghiu-ej, șeful partidului comunis? Șansa a fost că între cei zvîrliți din facultăți era și un tip mai curajos, ăla i-a mobiliazat, și, așa, în hainele acelea cu care fuseseră luați în armată, ponosite și devenite neîncăpătoare, fiindcă, între timp, băieții mai crescuseră, și cu valiza în mînă au bătut la ușa comitetului central; o săptămînă, zi de zi, au fost prezenți la intrarea din spatele clădirii și, pînă la urmă, exact ca în povestea lui Creangă „Punguța cu doi bani”, portarul, făcîndu-i-se lehamite, a sunat nu știu unde, a venit un altul, i-a luat pe toți șase și, așa, s-au trezit într-un birou mare, luminos, cu Gheorghiu-Dej față în față. „Ne-a ascultat, pe fiecare, cu răbdare… După care a sunat și a venit un bărbat căruia Dej i-a zis să ne preia și să ne rezolve, favorabil nouă, problemele… în ce mă privește, singura școală care abia începuse, de vreo două săptămîni, era Grupul școlar CFR din Iași. Acolo am zis că mă duc… Acolo am ajuns, unde eram deja așteptat chiar de director și dus direct în clasă. Și uite așa am ajuns impiegat de mișcare! Nu exagerez cu nimic”. Dar tînăr ceferist fiind, unde credeți că a fost repartizat? Chiar în satul lui, la gara lui, ca într-o poveste frumoasă el dădea acuma cale liberă trenurilor și ce mai invidie prin sat, mai ales din partea celor care chicotiseră satisfăcuți cînd aflaseră că băiatul chiaburului fusese zvîrlit afară din facultate…!
Povestea asta mi-a spus-o de o mie de ori. O întîmplare care i-a marcat destinul. Acum, ca și mine, Nicu Moraru e pensionar. Ne vedem destul de des și ne bucurăm întotdeauna de întîlnire, dar și de faptul că am ajuns să trăim din pensia pentru care, fiecare în felul lui, a muncit zeci de ani. Despre „cefereul de azi” nu mai are o părere prea bună. „Nu mai e disciplina de altădată! Uită-te printre liniile ferate, să vezi cum cresc buruienile, uită-te ce au ajuns multe halte, cum e cea din Lespezi, mai că-ți vine să plîngi… Nu zic, și guvernele astea și-au bătut joc de ceferiști, au redus drastic numărul lor, dar și spiritul gospodăresc a cam dispărut. Și uită-te cum arată gara asta din Bacău, uită-te la peron, nici măcar pompele de apă nu mai funcționează, pare că totul e de izbeliște, totul e părăsit! Cînd or termina ăștia gara de modernizat numai Dumnezeu mai știe!…t examen și a intrat la f

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!