Eugen VERMAN

… Plec la Piatra Neamț. Trebuie să ajung la Cimitir să plătesc taxele pe doi ani pentru mormîntul părinților. Mormînt tare vechi, de cincizeci de ani! Nu am motive să fiu vesel. De cîte ori drumul mă duce acolo, o tristețe apăsătoare, ca un nor negru, mă cuprinde. Tare tineri au mai plecat părinții mei! Tata, la 44 de ani, iar mama l-a urmat imediat. Nici nu împlinise 48… Asta-i existența noastră precară. Lucru ce aveam să-l aflu mult mai tîrziu. Trenul e aproape gol. La ora asta nu-s prea mulți cei care călătoresc spre Piatra și Bicaz. în vagon mai sînt două persoane – un tînăr și o bătrînă. Stau singur, pe banchetă, și mă gîndesc la… nemurire. Tristețea îmi e accentuată de aspectul dezolant al gării din orașul meu de adopțiune, Bacău, gară care se tot modernizează de cîțiva ani. Și de aspectul de loc părăsit – murdărie, cele două pompe de apă de pe peron defecte, buruieni pe liniile ferate, oameni apatici, scîrbiți, parcă, de propria lor existență. Trenul se pune în mișcare – cu o întîrziere de vreo trei minute – și starea de tristețe sporește. Haltele parcă-s părăsiste, fosta haltă din satul Lespezi e un „șopron” pentru cei care caută un weceu public și pentru bufnițe. Multe cîmpuri agricole sînt lăsate pradă buruienilor, pe unele buruienile sînt vechi de ani de zile. Pe altele, cîte un țăran sau o țărancă sînt la prășit. Aplecați deasupra sapei „istorice” par niște umbre. Stația Buhuși plînge, cum plînge și fabrica vestită altădată. N-am crezut că se poate ajunge aici! Totul e ca un blestem… La Piatra mă așteaptă prietenul din copilărie, Dimitrie Liciu, sau, cum îi spun eu și cei apropiați, Didi Liciu. E inginer, pensioanr acum, dar cu o jumătate de normă la Direcția Agricolă. Pentru mine e același dintotdeauna. Adică prietenul acela de hîrjoană, băiatul acela exploziv, dinamic și frumos ca o fată, deși anii au trecut mulți și peste el. Dacă s-ar apuca de scris, ar scrie un roman, căci viața fiecăruia e un roman. La urma-urmei sîntem singulari, sîntem oameni unici prin viața noastră unică și inconfundabilă. Didi Liciu, fost coleg de școală primară și de liceu, fost vecin și, întrucîtva, rude. Ce ani!! Unde-s, oare, anii aceia? El, toată viața a închinat-o agriculturii, pămîntului. E un împătimit al agriculturii și, iată, deși s-a pensionat cu vechime de vîrstă, și la șaptezeci de ani muncește. „Bă Eugene, cît pot, trag. Cînd n-oi mai putea…”. Aici se oprește. Ghicesc de ce și gîndesc și eu exact ca el. Vine, cu mașina, Tuță Botez. Un alt prieten din copilărie. Mă va duce pînă la Cimitir. E, și acum, instructor auto. Cîte mii de șoferi amatori o fi pregătit…? Nu le știe numărul. „Aș înebuni să-mi fac socoteala asta… „, așa îmi spune. Și rîde. Tuță, ăsta, mi-e prieten din clasa întîia primară. Adică din anul 1944! Doamne, ce mult e de-atunci! în timpul foametei, învățătorul nostru, domnul Gorduz, ne-a repartizat, pe cei subnutriți, să mîncăm, la prînz, la colegii noștri ai căror părinți aveau unele posibilități. Eu mergeam în fiecare zi la Tuță Botez acasă. El era mîndru că mă poate hrăni. Eu mă pierdeam de rușine în fața tatălui și mamei sale. Dar mergeam și, la el într-o magazie, am înființat și o bibliotecă. Da, o bibliotecă. Am mai scris despre asta și sînt tare mîndru de fapta noastră petrecută în anul 1950. După aceea ne-am despărțit. Și apoi, iată, ne-am reîntîlnit. Doamne, cît mă bucur că Tuță mai există și că e în activitate, a fost directorul Școlii de șoferi din Bicaz aproape patru decenii, ce om acest Petre Botez…! Am revăzut magazia unde am înființat noi biblioteca aceea și am plîns. Acolo ar trebui pusă o placă comemorativă. Așa ne-am zis și am rîs… Am revăzut-o și pe mama sa care, într-o vreme, m-a hrănit… Are 93 de ani, parcă-i o sfîntă dintr-o icoană… Tuță mă duce la cimitir și mă lasă la poartă. De fapt, eleva de la volan conduce mașina. Desigur, sub atenta îndrumare a instructorului. Aprind lumînări, veghez, o vreme, mormîntul părinților. Apoi merg și aprind două lumînări la mormîntul bunului meu prieten Constantin Căciuleanu, cunoscut ziarist nemțean, despre moartea căruia nu știusem nimic. Plec, ducînd cu mine tristeți și speranțe. Așa ajung pe derdelușul pe care cu șaizeci de ani în urmă ne dădeam noi cu sania. Calc apăsat, cu emoție, pe urmele pașilor unui fost copil. E o străduță căreia i se spune „Strada Artelor”, asta pentru că aici sînt cele două „vile Pompiliu”, el – mare sculptor. Cobor și sun la ușa unui apartament din „Alexandru Lăpușneanu”, strada unde a fost căsuța aceea în care m-am născut eu. Și pe aici sînt pașii mei. Da… Sun și-mi deschide Jana Manolică, acum Ghionea. âi sărut mîna. Anul acesta împlinește 61 de primăveri. Chiar primăveri, pentru că ghioceii îi luminează fața și sufletul. în memoria mea e și imaginea părinților ei – nenea Ion și tante Lili Manolică – miri. Era în 1944, eu aveam 7 ani. âi revăd pe treptele de la cerdac. Mire și mireasă. Au fost primii miri pe care i-am văzut și, de aceea, bănuiesc, mi-au rămas vii în memorie. Ne amintim, apoi, de anii aceia de demult, de Duțu, fratele ei, mort prea timpuriu, pe care – cînd era mic, îl duceam în cîrcă, Jana îmi vorbește cu însuflețire de Alexandru Manolică, unicul fiu al lui Duțu, student eminent în automatizări și calculatoare. După care mă reîntorc la Bacău. E ora 14,25, miercuri, 23 mai 2007. Pe peron, o mulțime de tineri. Elevi și eleve. Adolescenți și tare frumoși și gălăgioși. învață la Piatra și fac naveta. Mi-amintesc de Culiță Muraru, fostul meu coleg de clasă, și de alții, mulți, care coborau, tot așa, la Podoleni sau la Buhuși. Acum, iată-i pe urmașii lor coborînd la Podoleni, la Costișa sau la Buhuși. Și, deodată, tristețea îmi dispare. âi privesc încîntat, aproape toți au telefoane mobile, sînt exuberanți, sînt fericiți. Dulcea pasăre a tinereții îi poartă pe aripile ei nevăzute la această vîrstă neștiutoare. Mă mîngîi la gîndul că-și vor croi viețile cu ambiție și onoare. Așa că nu mai iau în seamă buruienile dintre liniile ferate, cîmpurile de gunoaie de pe margini, indolența și ignoranța prezente la tot pasul. Vin tinerii aceștia din urmă, care, mai mult ca sigur, vor schimba în bine țara și lumea…d
vîrstă, și la șaptezeci de ani muncește. „Bă Eugene, cît pot, trag. Cînd n-oi mai putea…”. Aici se oprește. Ghicesc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!