Ți-i găsi Bacăul

Un condeier al faptelor reale

• Scriitor ilustru odată; astăzi, cu totul uitat: Grigore H. Grandea (1843 – 1897)

Grigore H. Grandea „și-a găsit Bacăul’ prin anii 1888/89, după „o carieră măruntă și risipită” (G. Călinescu) în Capitală și „alte orașe ale țării, preluînd o catedră de limbă franceză, la Gimnaziul din Bacău, și căsătorindu-se cu Fotinia Bâcu, dintr-o familie de negustori. Dar ceea ce îl reține pe Grandea la Bacău, în ultimii opt ani de viață este „mediul tîrgului moldovenesc, afecțiunea colegilor de la gimnaziu, liniștea și seriozitatea în muncă” (Pavel Tugui, Monografie, 1977). Este apreciat și de fostul său elev, George Bacovia, care l-a avut profesor în anul școlar 1894/1895: „Mi-a fost profesor de franceză; avea poezii frumoase și mi-a plăcut mult romanul «Fulga sau Ideal și Real» (apud Agata Grigorescu, Viața poetului, 1962).
Retras la Bacău, unde nu apăreau decît cîteva reviste efemere („Mica revistă”, „Lumea nouă”, „Renaștera Bacăului”, „Nordul”), Grandea nu rupe legăturile cu presa din Capitală, colaborînd cu: poezii, legende, povestiri, novele sau însemnări de călătorie, mai ales la „Universul literar săptămînal”. De la Bacău trimite el acele „novele” (în foiletoane), cu evocări ale unor momente și drame ale Războiului de Independență (1877), scrise și publicate la un deceniu după eveniment, fapte reale cunoscute de scriitor din vremea cînd lucra ca redactor la gazeta sa, „Războiul” (1877/1878); sau folosind al doilea volum al lui T. C. Văcărescu – „Luptele românilor în Războiul de Independență” (1878).
Ceea ce reține atenția cititorului în „novelele” sale este aura de legendă cu care Grandea a încearcă să învăluie luptele eroilor săi în construcția epică. De pildă, în novela „Luleaua sergentului Coman”, scriitorul evocă un episod din asalturile pentru cucerirea redutei Grivița, în care sînt amintiți și eroii Valter Mărăcineanu și maiorul Șonțu, oprindu-se, însă, asupra unui erou dintre cei mulți, sergentul Coman care, în finalul asaltului, încearcă să smulgă trupurile celor doi eroi cunocuți și cîntați în poeziile lui Coșbuc sau Alecsandri, pentru ca apoi, cu un stindard turcesc în mînă, să intre și el în focul luptei, cînd este răpus de gloanțe; iar camarazii lui să aibă grijă să-l îngroape „chiar lîngă parapetul redutei” și „să-i pună luleaua în sîn, în dreptul inimii”, cum le ceruse sergentul, în amintirea acelei clipe cînd „fumînd în tăcere din lulea, suspina la amintirea unui chip de fată din tinerețea lui”.
Aceeași viziune realistă a războiului, cu consecințele tragice urmărite în familiile luptătorilor de la 1877, se degajă și din celelalte novele trimise de la Bacău „Universului literar” din Capitală: „Rănitul de la Grivița”, „Zîna Cepturii”, „Luarea Smârdanului”, aducînd omagiul său, ca în oda „Armatei române în 1877”, publicată în aceeași revistă (1889); imitîndu-l pe Alecsandri, dar cu modeste mijloace artistice: „Dragi oșteni, frumoși eroi, / Glasul patriei voios astăzi vă salută, / Căci străbunii văd în voi, cu mîndrie, răsărind gloria trecută”.
Ca jurnalist, numele lui Grandea se întîlnește mai în toate paginile gazetelor din a doua jumătate a veacului XIX: „Dâmbovița” (lui Bolintineanu), „Trompeta Carpaților” (a lui Bolliac), „Voința națională”, „Pressa”, „Timpul”, „Războiul” etc. El însuși întemeiază și conduce: „Albina Pindului” (1868, 1876), „Liceul român” (1870), „Steaua Daciei ” (1871), „Tribuna” (1873), „Bucegiul” (1879) și „Războiul” (serie nouă). Nu ocolește nici gazetele satirice ca: „Ciocoiul”, „Ciomagul”, „Ciolanul”, „Conservatorul”, „Ișlicarul”, „Opincarul”, „Toroipanul” etc., lovind relele și năravurile sociale. Iar opera sa, bogată în versuri („Preludele”, „Miozotis”, „Nostalgia”), romane („Fulga sau Ideal și Real”, opt ediții), „Vlasia sau Ciocoii noi”, sau novelele și legendele de care am vorbit mai sus, pe lîngă o mulțime de manuscrise păstrate în Arhivele statului din Bacău: „Horia”( piesă de teatru), „Călătorii în munții Moldovei”, „Scrisori către Titu Maiorescu”, „Alexandru cel Bun și fiii săi” (proiect de dramă istorică) și Daciada (proiect de epopee), abia încap în cele cinci pagini din „Istoria” cea mare a lui G. Călinescu, care scria despre el: „Scriitor ilustru odată, astăzi cu totul uitat”.
Gr. H. Grandea își doarme somnul de veci în Cimitirul Central din Bacău din 1897. Un gînd pios pentru cel ce a glorificat eroii Războiului de Indepenență din 1877! (M. Cosmescu DELASABAR)fie, 1977). Este apreciat și de fostul său elev, George Bacovia, care l-a avut profesor în anul școlar 1894/1895: „Mi-a f

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!