M-a uimit declaratia de ieri a fostului subprefect Neculai Olaru, ca nu-si mai aminteste ce facea in zilele de 23 august de dinainte de 1990. M-a uimit doar intr-un prim moment, pentru ca, instantaneu, m-am gindit ce faceam eu in zilele de 23 august. Pur si simplu, am realizat ca nu am fost la nici o defilare de 23 august, ca am scapat de chinul grandioaselor reprezentatii.
Ziua respectiva m-a prins intotdeauna in vacanta, perioada in care eram la bunici, in Constanta. Aflam, insa, pe 15 septembrie, de la colegii de scoala, cum erau adusi cu arcanul la pregatirile pentru spectacolul omagial. Dirigintii ii sunau pe parinti pe la sfirsitul lui iulie si, daca aveai ghinionul sa fii in Bacau, erai trecut automat pe lista celor care urmau sa se produca pe 23 august. Zilnic, colegii mergeau „la stadion”, unde „maestrii de ceremonii” ii frecau citeva ceasuri. In soare, fara un strop de apa si cu rare pauze.
Un lucru imi amintesc, totusi, despre 23 august 1989. In toamna, urma sa merg la scoala militara si ma gindeam ca 23 august 1990 avea sa ma gaseasca batind asfaltul incins cu talpa bocancului, „sa moara rima-n pamint, la doi metri adincime”. Numai ca n-a fost sa mai fie.
Lasă un răspuns