Casa in care se presupune ca s-ar fi nascut poetul Vasile Alecsandri a luat foc de doua ori in prima zi a acestui an, relateaza blogul Kristofer93.
Conform sursei citate, se presupune ca incendiile ar fi fost provocate de oameni ai strazii care ar fi vrut sa se incalzeasca.
Cladirea in cauza este monument de patrimoniu si apartine unei firme cu patronat italian care a cumparat-o in urma cu mai multi ani, insa a lasat-o in paragina pentru ca nu a primit autorizatii pentru a desfsura activitati economice.
Un grup de initiativa a decis sa faca demersuri pentru a strange fondurile necesare rascumpararii ei si introducerii intr-un circuit cultural.
Proprietarul casei cere 250.000 de euro pentru imobilul aflat intr-o stare avansata de degradare.
Vom reveni cu amanunte pe aceasta tema.
Video: Inima Bacaului
Reproduc aici, pe proprie răspundere, acest comentariu, postat şi-n alt loc (fiindcă, mi se pare ori există bănuiala!, că părerile noastre postate la aceeaşi ştire, dar pe alte canale de informare, nu se iau în considerare, acolo unde ar trebui centralizate, de unde s-ar putea lua nişte decizii eficiente):
„De fiecare dată când descopăr (citesc, văd, aud) tristeţa, dezolarea, delăsarea insinuată pe străzile vechi, radiale ce – din centrul ultramodern se îndreaptă-nspre gară, mă ia cu frig în spinare. Şi-mi simt mai acută povara vârstei. Peste-acea zonă, un război a trecut, vreo trei cutremure mari şi vreo trei stăpâniri… Pe-acolo mi s-au legat drumurile între gară şi Şcoala Populară de Artă; între gară şi cinematografe, teatru, filarmonică; între gară, parc şi Tic-Tacul cel vechi din coasta Institutului Pedagogic… Pe-acolo s-a perindat o mare parte din a mea tinereţă, însetată de învăţare, de aventură şi de necunoscut… Păstrez şi-acum în tolba cu amintiri mirosul dezinfectantelor din săli, al micilor la gratar, parfumul pieţelor, parcului şi-al unor discret cuibărite-n verdeaţă stradele, cu toată coloristica lor dependentă de sezoane…
Au trecut peste 40 de ani, de atunci. Nici eu nu mai sunt cum eram, nici aria aceea care mi-a cunoscut paşii, căutările, tristeţile, visările, temeritatea juvenilă împinsă până la limita de-fiinţării…
Am revenit (nu cum mi-aş fi eu dorit) de două-trei ori pe acolo-n anul abia trecut. O cincime de Bacău m-a întâmpinat abandonată pustiei şi demolării. Mici industrii şi boiereşti case acum zac în paragină (ca să le scadă preţul de cumpărare?… şi să le ia mai pe gratis, Cine??… şi ce bazaconii să aducă pe-acolo, mai insuportabile decât cetele de lăieţi, maidanezi, de escadrile de ciori din văzduh apărate???).
Celelalte patru cincimi băcăoane se lăfăie-n nesimţitoare luxură ca de metropolă. N-au ele grija mahalalei din al buricului târg. Acolo unde beţii, tâlhării, incendii şi alte păcătoşenii se ţin lanţ. Bacăul şi-a tras – ca oricare capitală de judeţ – vreo patru etaje de poliţii şi cam tot pe atâte jandarmerii. Cu toate acestea, n-ai vedea doi inşi patrulând în interesul comunităţii nici ziua, nici măcar pe-ntuneric. Cine nu-şi plimbă tenderul în maşină-i prea ocupat să şi-l desprindă de la birou, restaurant şi alte preocupări lucrative, mai presus de protecţia şi siguranţa populaţiei comune.
Casa Alecsandri, şi aşa bătută de soartă, a fost distrusă de două ori într-o noapte de nişte lichele piromane descreierate. Scene filmate mi-au trezit durerea şi neputinţa din decembri 1989, când asistam tremurând înlăcrimat la pălălăile BCU-ului, ale Palatului, pe când loviluţioniştii se băteau prin CC pe cheile de la birouri şi fişete. Miliţia era pusă cu botul pe labe, speriată, supusă.
Poliţia comunitară (pardon: locală) se mişcă greu. Se pare că aşteaptă în sluj ordin de sus, care se lasă greu. Foarte greu!…
Îl admir pe fragilul şi temerarul domn Dănilă, pentru calmul şi speranţa de care nu se desprinde. Deşi a văzut şi pătimit multe în viaţă. Pe toţi cei ca dânsu-i admir, de-s din Bacău ori din ţară. Nu şi pe restul… Până la proba contrarie.”