Sclavia de buna voie

Desfiinţarea şerbiei de către Constantin Mavrocordat la 1746 n-a reprezentat neapărat sfârşitul iobăgiei. Căci domnitorul a desfiinţat doar şerbia forţată, însă lăsase posibilitatea ţăranilor să se „vinda” de bună-voie boierilor ca şi clăcăşi.

În scurt timp, o parte a foştilor iobagi s-a reîntors la condiţiile de dinainte de abolirea şerbiei. Nu pentru că le-ar fi plăcut, ci pentru că n-au avut încotro. Şi-au revândut libertatea pentru a avea ce mânca.

Suntem, astăzi, în aceeaşi situaţie cu iobagii eliberaţi la 1746. După 20 de ani de libertate haotică, ne pregătim să ne vindem din nou drepturile câştigate. Ni se şopteşte că e singura şansă, suntem intoxicaţi cu ideea că altă soluţie nu exista.

Că suntem condamnaţi să muncim zi-lumina, că această e calea spre fericire. Că nu ne trebuie drepturi civile, că ziua de muncă de opt ore este un moft, că sindicatele sunt invenţii inutile, ba chiar nocive…

Unii tîmpiţi proclamă inclusiv dreptul angajatorului de a-si împuşca muncitorul aflat în grevă pe motiv că se afla pe proprietatea lui.

Salariatul trebuie să devină un sclav pentru ca produsul muncii sale să devină cât mai competitiv.

Culmea este că există imens de mulţi români care sunt de acord cu noua iobăgie. Majoritatea, e drept, nu prestează munci fizice. Sunt creatori de informaţie, lucrează cu bunuri simbolice, deci.

E drept, nu-i pot bănui nici de faptul că au habar de istoria economiei politice şi de modul în care au evoluat relaţiile de muncă de-a lungul timpului. E dificil să-i faci să înţeleagă de ce e nevoie să existe nişte reglementări care să oprească patronul să-şi exploateze angajatul, de ce nu se mai pun copiii la munci fizice de câte zece ore pe zi, de ce există concediul de odihnă plătit, de ce există zile libere, de ce există un salariu minim.

E dificil să le explici că soluţia „daca nu-ţi convine, pleaca” nu poate funcţiona. Sau că mitingurile şi demonstraţiile nu sunt organizate de salariaţi doar pentru că n-au chef de muncă.