Industriasului român i se scumpeste mereu materia prima

Românul e nascut smecher. Sau macar patronul român, care stie el ca trebuie sa cistige intotdeauna cite sapte piei de pe spinarea clientilor.

Bunaoara, asa cum se intimpla cu industria petroliera. Creste pretul barilului la bursa? Pac, creste pretul benzinei la pompa desi petrolul ala mai scump nici n-a ajuns in rafinarie. Scade pretul petrolului? Creste pretul la benzina. Eventual, din cind in cind, mai scade cu 2-3 bani, pentru ca in scurt timp sa creasca din nou.

In panificatie, la fel. Acum citiva ani, pretul griului ajunsese la 220 de euro pe tona. Toata industria a majorat pretul piinii. Pe urma, pretul griului a scazut. Pretul piinii a ramas la fel. Acum pretul griului a crescut iar, ajungind la 250 de euro. Producatorul bacauan de piine Pambac a crescut pretul unei franzele de 350 de grame de la un leu la 1,6 lei.

Ca doar n-o sa dea 700 de oameni afara si sa inchida fabrica, ne ameninta conducerea societatii.

Cam asta e, pe scurt, cu industriasul român. Stie ca nu exista concurenta si isi permite sa jongleze cu preturile cum doreste pentru ca stie ca si ceilalti industriasi vor proceda la fel. Manualul de economie ne invata, e drept, ca piata regleaza preturile prin mecanismul cererii si al ofertei. Da, dar pe o piata concurentiala. Nu pe o piata dominata de oligopuluri. Nu pe o piata in care producatorii au intelegeri de manipulare a preturilor pentru a-si spori profiturile.

Iar cind vad ca lumea incepe sa puna intrebari, industriasii o dau intr-o lambada sentimentala: “Da’ vreti sa dam oamenii afara?!”