Mijlocașul David Vraciu a înscris șaisprezece goluri în ultimele cinci meciuri jucate la cea mai mică grupă de vârstă de la juniorii lui Real Madrid („Benjamin B”). Asistat de tatăl său, tânărul jucător român a povestit pentru site-ul www.frf.ro, printre altele, cum s-a transferat în vara anului trecut de la FC Barcelona la Real Madrid.
* Pare incredibil ca la o vârstă atât de fragedă, de nici nouă ani, un junior din România să fi evoluat deja și pentru FC Barcelona, și pentru Real Madrid…
Da, așa pare, dar nu este o întâmplare, tata mi-a zis că este doar un început de drum. Când aveam aproape cinci ani, am ajuns în București la fratele meu, care se antrena cu Steaua, și i-am rugat pe părinții mei să mai stăm câteva zile. Am rămas la Steaua, am jucat într-o grupă de copii mai mari decât mine cu un an, apoi am jucat la Academia Hagi. Am avut tricoul cu numărul 10 și m-am simțit iubit de toată lumea. Când tata a vorbit cu un impresar și cu un prieten, am hotărât să nu mai așteptăm nicio secundă și am plecat la Barcelona. Am mers cu mașina, eram obosit după un drum atât de lung… Dar după patru zile de teste a fost foarte bine, m-au pus și să joc singur cu trei copii și am câștigat cu 3-2.
* Cum a fost sezonul petrecut la juniorii Barcelonei și de ce ai preferat să pleci la Real Madrid?
A fost un an foarte bun la Barcelona. Am jucat cu numărul meu preferat, 10, și am dat 34 de goluri în campionat și 30 în amicale. Am învățat în această perioadă jocul de echipă și trei cuvinte pe care nu pot să le mai uit: preluare, pasă și rapid. Spuneam aceste cuvinte și când luam pauza de apă. Am început și școala… Am intrat direct în clasa a doua și am învățat catalana, castiliana și engleza. Anul trecut, în toamnă, când mi-a spus tata despre discuțiile cu Real Madrid, am crezut că e o glumă, dar după o lună de teste și două turnee am reușit să împlinesc visul oricărui fotbalist: să joc la Real, cel mai mare club din lume. Acum sunt coleg cu Theo, băiatul lui Zinedine Zidane, și cu alți copii foarte talentați. Când a început campionatul, s-au ales trei căpitani: unul de colegi, unul de antrenori și eu de către club. Tata mi-a zis că asta e cea mai mare recompensă pentru mine. Iar fratele meu mai mare, Ștefan, este mijlocaș și joacă și el la un satelit al lui Real Madrid, Canillas.
„Până acum am câștigat toate meciurile din ligă”
* În meciul de acum două etape, 11-0 cu Barrio Pilar, ai marcat cinci goluri. Le mai ții minte pe fiecare dintre ele și poți să-mi povestești pe scurt cum le-ai înscris, rând pe rând?
Primul gol a fost dintr-o acțiune personală, am început-o de pe dreapta și am terminat-o cu un șut pe colțul lung. Apoi am dat două goluri din lovituri libere. Pe celelalte le-am marcat după un „un-doi” și dintr-un șut din afara careului. Doar că ultimul a fost deviat de un fundaș. Până acum am câștigat toate meciurile din ligă, și în ultima etapă am bătut-o ieri cu 13-0 pe San Roque, eu am dat trei goluri și patru pase de gol.
* De câte ori ai înscris până acum în acest campionat?
Am 22 de goluri în campionat, dar am marcat și în meciurile amicale de nouă ori.
* Ești un mijlocaș ofensiv de picior stâng. Ce jucător de la echipa de seniori a lui Real te inspiră cel mai mult?
Îmi place cum joacă Ozil, numai că tata mă învață mereu să zic că stilul meu se bazează foarte mult pe explozie și viteză.
* Ai evoluat vreodată, chiar dacă doar în joacă, împotriva unor juniori mai mari ca vârstă decât tine? Dacă da, s-au supărat atunci când i-ai driblat?
Ultimele două vacanțe de vară mi le-am petrecut în România și am jucat meciuri și turnee cu copii mai mari decât mine chiar și cu trei-patru ani. În Spania am avut foarte multe meciuri oficiale cu copii care erau mai mari cu unul sau doi ani. Cred că este foarte greu de suportat să fii depășit prin dribling de unul mai mic, de aceea nu mi-aș dori să fiu în pielea lor.
* Ce amintire haioasă ai de când erai foarte mic?
Când aveam 3-4 ani, părinții mă îmbrăcau mai tot timpul cu tricouri cu numărul 10 și cu numele lui Hagi. Când mă întrebau oamenii, le spuneam că sunt „Hagi Union”, pentru că nu puteam să pronunț „junior”… Chiar dacă sunt mic, știu că trebuie să le mulțumesc oamenilor care m-au ajutat: Ștefan Sameș, Vasile Aelenei, Costi Falina, Paul Peniu, Sorin Condurache, Miron Ion, Ionel Bolfă și mulți alții. Și mă rog de fiecare dată înainte de a pleca din casă la Dumnezeu să fiu sănătos și îi mulțumesc în fiecare seară pentru tot ce mi-a oferit.
Lasă un răspuns