Omul despre care va povestim este amintit doar pe una dintre paginile unui dosar rufos si ingalbenit, dar atit de valoros pentru istoria invatamintului de aici: „Monografia Scolii generale nr. 1 din comuna Racaciuni, raionul Bacau – 1865 – 1964”, semnata de invatatorul Mitrofan. A fost un om care, in anul 1935, si-a donat agoniseala de o viata pentru ca zeci de copii „sarmani, dar silitori” din partile Racaciuniului sa primeasca rechizite si haine gratuit. Sa invete, aidoma lui, carte.
Dintii, este pomenit drept elevul Emilian Grigore, fiu al satului, care, in 1871, a fost intiiul absolvent – si singurul din acel an – al primei scoli infiintate in Racaciuni, la anul Domnului 1865. Mai apoi, este prezentat ca veteran, de nenumarate ori decorat in „Rasboiul de Independenta de la 1877 – 1878” si invalid al „Rasboiului Neamului de la 1916 -1918”, maior in rezerva Emilian Grigore.
Intiiul absolvent
Despre elevul Emilian Grigore am aflat doar ca se tragea dintr-o „familie modesta din satul Gasteni, cu pamint foarte putin”. Hirtiile ingalbenite nu fac pomenire despre frati sau surori ai baietanului care, in 1871, a fost intiiul absolvent al primei scoli de aici – „Scoala primara modelu Racaciuni”, care numara initial „19 elevi, la care s-au adaugat alti 22 pe parcurs”.
La acea vreme, elevii nu aveau caiete ori creioane. Ci doar ladite cu nisip in care, „dupa metoda slovenitului si nu cea a literalizarii”, invatatorul pensionar Costache Bobirnac si, mai apoi, invatatorul Nicolaie Stoiceanu l-au invatat a scrie si „ceti” pe micul si silitorul Emilian Grigore. Pe care saracia l-a indemnat ca, dupa absolvirea cursurilor primare, sa se aciueze copil de trupa. Iar faptul ca avea o inclinatie deosebita catre muzica si o deosebita vointa de a invata l-au ajutat sa fie repartizat, in scurt timp, pe linga o subunitate de muzica militara.
Incercarile vietii
Curajul si dragostea de tara s-au dovedit a se numara intre trasaturile de caracter ale, de acum, tinarului Emilian Grigore. A participat la Razboiul de Independenta din 1877 – 1878, unde „s-a distins ca bun luptator si a fost decorat cu mai multe ordine militare”, fapt care i-a netezit calea catre cariera militara.
Pentru un tinar fara bani era mult mai usor sa se indrepte, in acele vremuri, catre studiile militare. Emilian Grigore stia acest lucru. A urmat mai multe cursuri de specializare pentru muzica, care i-au adus gradul de sublocotenent si, totodata, intrarea in categoria ofiterilor de cariera. Odata cu gradul, a primit si comanda unei companii de muzica, „pe care a condus-o pe rind din toate regimentele prin care l-a purtat viata de ostas”.
Ofiterul de muzica Emilian Grigore a luptat si in Razboiul Neamului din 1916 – 1918. A fost ranit pe front si a ramas invalid. Insa cea mai crunta rana nu razboiul i-a produs-o. Unicul fiu, sublocotenent de cavalerie, a murit in timpul unor exercitii militare desfasurate la Iasi.
Ramas si vaduv, maiorul in rezerva Emilian Grigore s-a retras la un prieten de-al sau, diriginte de posta la Tulcea. Parintii, oameni sarmani, erau morti demult. La Gisteni nu mai avea pentru ce sa se intoarca.
I-a dorit invatati pe cei multi
A trait in cumpatarea impusa de spiritul cazon, cu care era atit de obisnuit. Cea mai mare parte din pensie a economisit-o. In anul 1935, „rezervele” sale se ridicau la 150.000 de lei, plus dobinda cuvenita, ceea ce insemna o mica avere. Batrinul ostean singuratic o strinsese cu un scop. Nu a uitat nicicind de locul de unde a plecat, asa cum nu a uitat nici ca a avut un fiu care s-a stins in plina tinerete.
Cu gindul la „copii sarmani, dar silitori” din partile Racaciuniului, veteranul Razboiului de Independenta si al Razboiului Neamului a donat intreaga suma acestora, prin intermediul Ministerului Instructiunii Publice, „pentru raspindirea culturii in patura de jos a poporului roman”. Toti cei care l-au cunoscut s-au stins cu zeci de ani in urma. Cele citeva rinduri ale „monografiei scolii” sint zgircite in a da detalii despre viata de mult uitatului Emilian Grigore. Avem doar repere ale acesteia. Putine, dar care releva atit de bine citeva dintre trasaturile de caracter ale omului Emilian Grigore: sirguinta, curajul, dirzenia, daruirea.
Primul pas, al doilea…
Se spune ca orice mare calatorie incepe cu un prim pas. A pasi pragul scolii este primul pas cu adevarat important pe care il facem in viata. Mai mult pentru a se amuza, cei mari repeta, cu nostalgie si zimbet mocnit, o intrebare la care, la rindul lor, au dat raspuns cindva: „Ce vrei sa fii atunci cind vei fi mare?” Iar noi, vesnicii copii, ne rostogolim ochii in cap si dam raspunsuri care mai de care mai tembelute si mai datatoare de speranta.
Pe copilul Emilian Grigore parintii saraci sigur nu au indraznit sa-l descoase despre visele sale de viitor. Poate ca nici nu au existat vise. Doar un tel. Pe care Emilian Grigore l-a urmarit si indeplinit cu neclintire: sa reuseasca in viata. Acesta este cel de-al doilea pas. Mostenirea lui Emilian Grigore.
Lasă un răspuns