ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Vînătoare cu ghinion

Ceata se pornise la drum dis-de-dimineață. Vreo douăzeci de puști, șapte-opt hăitași, cîțiva gonaci, numai nervi după postul prelungit, în așteptarea întîlnirii cu vînatul. Seara fulguise ușor, dar peste noapte coborîse un pui de ger ce te făcea să strîngi mai bine pufoaica în jurul trupului. Iarnă grăbită, aerul – ca de sticlă. Pomeții obrajilor, înroșiți ca de un rachiu tare sorbit pe nerăsuflare, respirația – vălătuci alburii ce înghețau la cîțiva centimetri de gură. Mustățile – țurțuri de gheață, dacă-i atingeai, mai că ar fi clincăit. Pasul – sprinten, vorba rară scoasă strivit printre buze. Pe cărarea subțire ce atacă muntele pieptiș, vînătorii și soții lor urcă cu pas ritmic, în șir indian. Pînă la standuri e cale destul de lungă, forțele trebuie cruțate, liniștea e înstăpînită, vînatul nu trebuie speriat, că altfel îi pui sare pe coadă. În lumina alburiu-lăptoasă a zorilor, țevile armelor lucesc cumva sinistru, mesagere ala morții în pădure, iar umbrele oamenilor se decupează ca niște apariții de pe alte tărîmuri, așa cum despică aerul încremenit de frigul hain.

Drumul pare a fi fără sfîrșit, doar pașii vînătorilor cadențează liniștea ca de catedrală: hîrști-hîrști-hîrști, tălpile grele ale bocancilor strivesc pietrișul, trezindu-l la viață. Cît a durat urcușul? Cine să-l știe! Ceasurile cu cadran fosforescent încă nu fuseseră inventate pe la noi. Dar nici nu le simțeam lipsa. În sfîrșit, din capul coloanei o mînă se ridică, învîrtind o căciulă. Furați de gînduri și de ritmul urcușului, vînătorii nici nu observaseră că se aflau la marginea unei poiene largi, privită pe sub un colț de pleoapă de luna ce sta să apună. Aici e, am ajuns, spune cineva. Maestrul de vînătoare face încă un semn și ortacii se adună în jurul lui. Tragem locurile. E cu capul descoperit și promoroaca i-a tapetat pletele în alb. Arată ca un bătrîn înțelept, cu toate că abia bate spre 40 de ani. Căciula i-a devenit, pentru cîteva minute, urna promisiunilor, a speranțelor, a împlinirilor sau a deziluziilor. Nu poți să-i împaci pe toți. Poziția în stand. Oamenii trag tăcuți bilețelele de hîrtie pe care stă înscrisă o cifră. Se risipesc după cum le-a fost norocul, înghițiți de lizieră. Ne adunăm doar la semnalul meu, mai spune paznicul de vînătoare, nea Vădana, o autoritate în materie. Aspru, dar drept și prețuit de ciraci. Liniștea e parcă și mai adîncă, ai senzația că s-ar putea sparge în mii și milioane de cristale. Un semnal prelung și alte trei sunete scurte, precipitate. Începe vînătoarea. Și dintr-o dată pădurea devine un vacarm. Cîinii hămăie de te gîndești că-i scarmănă cineva pe la cozi cu niscai fiare înroșite în foc, iar gonacii își slobozesc vocile, strigînd cît îi țin plămînii: tiii, huideo, hoaa, hiii, brrr, fiecare cu repertoriul lui, în timp ce mîinile, înarmate cu ciomege sau pari, lovesc copacii care, strînși în chingile înghețului, scot sunete ca de instrumente metalice dezacordate. Parcă-i sfîrșitul lumii, sau chiar începuturile ei. Sălbatec și fascinant, deopotrivă. Iarba opărită de ger, a poienii, începe să se vălurească. Vînat mic, cu blană, nu interesează. Astăzi la căutare sînt mistreții, da’ parcă i-a mînat Necuratul, sau ghinionul, spre alte coclauri, cu toate că pe aici li-i poteca spre izvor. Are grijă Cel de Sus și de turma lui de necuvîntătoare. Ici-colo, zbucnește totuși cîte un foc de armă care parcă mai încălzește aerul. Vedenii, se mai întîmplă. Deodată, un vaiet sparge văzduhul: văleu, mamă, ce mi-ai făcut?! Pocnetul puștii, unul de cartuș cu pulbere vie, parcă se agățase de zbucnetul nefericitului, împrăștiindu-l peste tot, amplificat de lărgimea coclaurilor și aerul ca de gheață. Potăile urlă în draci, iar voci precipitate încalcă consemnul. Cornul maestrului de ceremonie sună, și el, ascuțit și nervos, oamenii ies din ascunzișuri cu puștile rupte. Ce-i, ce s-a întîmplat? E unul p-aci, împănat cu alice, zice careva. L-a luat drept mistreț, dar se pare că nu-i grav, ia priviți-l cum țopăie! Într-adevăr, dintre arbuștii tineri ai lizierei o arătare caraghioasă făcea salturi pe două picioare, ca un taur bătut la copite, în timp ce omul își ținea „pernuțele” cu ambele mîini, strigînd furios: m-ați omorît, spurcaților! Ceata nu știe ce să facă: să-i dea primul ajutor, sau să se amuze? Noroc de nea Vădana: taci, nu te mai smiorcăi și dă-ți nădragii jos! I-au scos din buca dreaptă cîteva alice, cu lama unui briceag înroșită la flacără de brichetă, apoi au dezinfectat locul cu rachiu de tescovină dintr-o sticlă apărută instantaneu. I-au dat și lui să tragă o glajă zdravănă, pentru întremare, frecție interioară.

Ce se întîmplase? Pe omul nostru, un hăitaș, îl apucase pîntecăraia tocmai cînd hărmălaia era în toi. Agitație mare prin burtă, se scăpa pe el. Tot foindu-se prin lăstăriș cu nădragii-n vine și dînd aere cu zgomot, vînătorului din standul apropiat, cu mintea cam pe coclauri, i s-a năzărit că-i un mistreț încolțit care fornăie în draci. A tras cocoașele, și-a dus pușca la ochi și a slobozit focul, nimerind în plin. Norocul lui, dar și al „mistrețului” că, fudul de creier fiind, a pus pe țeavă un cartuș cu alice mici, pentru vînat cu pene, nu unul „trei la fund”. Îți făceam tălăngile harcea-parcea”, rîde în timp ce „vînatul” mai cere de-o gargară, s-alunge fierbințeala de la rană, pe care i-o înfofoliseră într-un crac de izmană.

Vînătoarea se spărsese, făcînd loc hazului. Ne-am scos din rucsacuri slana, pita, ceapa și basamacul și, în jurul unui foc vesel, de vreascuri, le-am onorat pe toate, cu poftă. După ce a mai tunat așa, mai mult de formă, la adresa celui ce-și slobozise alicele în bucile lui, amenințînd că nu i-o lasă, el, neplătită, hăitașul nostru ghinionist a moțăit a somn. La plecare, mai de unul singur, mai sprijinit de-a dreapta și de-a stînga de cîte-un ortac, a coborît pe picioare, cu ceata de gealați, pînă la Moinești, unde l-a luat în primire doctorul Grozavu, un chirurg la fel de grozav precum numele. Accidentul nu a stîrnit prea multe valuri, așa că grupa, nelipsită de Mistrețul, după porecla ce și-o cîștigase, lua cu asalt aceleași poteci, o săptămînă mai tîrziu. Dar multă vreme după aceea încă mai era subiect de șarje amicale, gen „ce-ai vrut, bă, să deschizi o mină de plumb?”, sau ” pîntecul ceaun, fundul ciur”. Mistrețul trăiește și astăzi, la peste o juma’ de secol de la întîmplare, dar i-au cam căzut colții, iar părul e nea de-a binelea. Doar locul cu pricina nu și-a pierdut culoarea roșu-stacojiu, ca fundul de maimuță. Amintire dintr-o iarnă fierbinte, cu geruri siberiene. (Mihai Buznea)