Un festival muzical care se respecta isi propune relevarea comorilor ascunse in cam toate genurile de compozitie culta. Altfel, este schiop, incomplet si pare a nu satisface gusturile diferite ale auditorului. Iata motivul pentru care cel de-al doilea concert al „Zilelor muzicii contemporane” a fost dedicat creatiei camerale. Aceasta este mai directa, are dezvoltari ingenioase, fiecare instrument evolueaza clar si distinct: totul are relief. Trebuie, pentru a cinta bine, mai multa energie decit dulceata, mai multa concentrare meditativa decit amplitudine orchestrala. „Cvintetul clasic” al Filarmonicii „Mihail Jora” (Dorel Baicu – flaut, Emil Stanciu – oboi, Sergiu Musat – clarinet, Mihai Timofti – fagot si Laurentiu Raducanu – corn) si-a asumat in concert lucrarea „Trochos” a lui Liviu Danceanu – o partitura model pentru relevarea calitatilor amintite. Compusa pe principiul rotii in miscare (ce la fiecare invirtitura mai adauga cite ceva), lucrarea are un marcat caracter bizantin, religios. Singularitatea stilului si farmecul acestei maniere noi de compozitiei se impun cu delicatete ascultatorilor. Muzica incepe la fluiere, pasindu-si de la unul la altul teme aparent dezorganizate, ca apoi sa adune instrumentele clasice la unison in urmarirea ethosului sonor. Grupul celor cinci a fost atit de sudat, atit de consonant in interpretare, atit de adinc in expresie si expresivitate incit farmecul s-a instalat pe nesimtite in sufletul nostru. Abundenta de meditatie a pus in miscare intreaga compozitie, fara sa excluda pasiunea si sentimentul.
La rindul lor, componentii cvartetului „Fagotissimo” (Mihai Timofti, George Hariton, Costica Marcut si Mihai Badiu) au probat o uluitoare omogenitate interpretativa, o calitate artistica putin obisnuita, si un aplomb cuceritor. Ascultind „Cvartetele” Iuliei Cibisescu – Duran si Claudio Leonardi ai sentimentul ca asisti la conversatia a patru persoane amabile, care se inteleg si se completeaza una pe alta. Ele incep de obicei prin enuntarea unei teme scurte, foarte clara, care repetata pe diverse tonuri dobindeste un caracter complex, situat intre gravitate, veselie si nonsalanta. Celor doua momente de incintare sonora, le-a urmat un „Dans”, de Liviu Danceanu, evocind cumva jazzul din anii de glorie ai New Orleansului. Mi se pare ca magia acestui stil consta intr-un caracter in care domina libertatea si bucuria, o exaltare cu totul ingenua, cu totul naturala, de nestavilit. Asadar, un concert care ne-a purtat de la cer spre cele de pe pamint cu admirabila forta si bucurie concentrata.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns