Dansatorul si coregraful independent Cosmin Manolescu surprinde din nou publicul, cu un spectacol-eveniment din seria celor care iti ramin in minte. Impreuna cu tinara coregrafă Catrinel Catana va lansa in aceasta vara un proiect – premiera pentru dansul contemporan din România, un spectacol cu o durata de 12 ore, care se va desfasura intr-o camera de hotel. „Camera 1306 (I Am Myself/Eu sint Eu”)” este o interogatie proprie omului contemporan, a carui identitate este pusa sub semnul intrebarii in tumultul vietii cotidiene. Cei doi artisti isi provoaca publicul la o calatorie in cautarea propriului eu, intr-un spectacol impresionat, in care densitatea trairilor este resimtita puternic de spectator, devenit, cu voia sa, personaj in acest joc al intrebarilor despre propria identitate. Premiera româneasca a spectacolului va avea loc pe 9 iulie, intr-o camera a Hotelului „Intercontinental” din Bucuresti, iar premiera internationala, pe 20 august, la Stockholm. Cosmin Manolescu si Catrinel Catana au lucrat la acest proiect si in Bacau, in iunie 2011, intr-o rezidenta artistica, la Centrul de Cultura „George Apostu”. Proiectul „I Am Myself” este produs de Fundatia „Gabriela Tudor” si Compania „Paradise Serial”, in parteneriat cu Centrul National al Dansului din Bucuresti si Hotelul „Intercontinental”. Bacauanii il vor putea vedea la ei acasa in luna octombrie, in cadrul evenimentului „Dans contemporan – Bacau 2011”.
Laura Huiban: – Sa zicem ca nu stiu nimic despre spectacolul asta. Care este povestea si miza proiectului „Camera 1306 (I Am Myself)”?
Cosmin Manolescu: – Am inceput sa lucrez la „I Am Myself” de anul trecut. Am avut o rezidenta la Stockholm, la Cullberg Ballet, o rezidenta oferita de Asociatia 4 Culture Bucuresti, in cadrul unui program european Jardin d’Europe. Si acolo cumva a inceput sa se definitiveze mai clar ideea asta de performance installation, spectacol instalatie, intr-un spatiu neconventional. Sint interesat de aceste spatii care au o viata aparte si tinind cont de faptul ca o buna parte din viata mi-o petrec in camere de hotel m-am gindit sa folosesc acest spatiu special pentru spectacol. Si in cadrul rezidentei de la Stockholm am inceput, timp de doua saptamini, impreuna cu Stefania Ferchedau (manager cultural, n.red), sa lucram la acest concept. Am inceput sa facem primele repetitii si incetul, cu incetul, m-a prins ideea de a face un spectacol cu o durata mai mare de timp, pentru ca spectacole in camere de hotel au mai fost facute, nu stiu daca in România dar in strainatate cu siguranta au mai fost. Initial, noi ne gindeam la 24 de ore, acum probabil o sa fie 12 ore, intr-o prima versiune. E un proiect care necesita mult timp de lucru, pe care nu prea l-am avut. De asta am si venit la Bacau, aici, pentru ca simteam nevoia sa ma deslipesc de toata viata tumultoasa de la Bucuresti, de proiectele si plecarile mele in strainatate si am simtit nevoia sa ma refugiez pentru o saptamina, sa incerc impreuna cu Catrinel sa intram mai adinc in seva proiectului.
-Alegerea unei camere de hotel ca spatiu de joc este si o dorinta implicita a unei mai mari apropieri dintre artist si public?
-Da, m-am gindit la un spatiu diferit, la un spatiu intim in care relatia mea cu spectatorul sa fie privilegiata. E un spatiu dificil, pentru ca e de regula un spatiu private, intim, in care nu intra foarte multe persoane, un spatiu de tranzit, intre o sosire si o plecare, intre doua proiecte, un spatiu in care doua persoane, eu si Catrinel, se opresc pentru un moment in viata lor.
-Cine sint cei doi, in cadrul spectacolului?
-Nu stiu daca este foarte clar definit. Sunt niste oameni de rind, cu problemele vietii contemporane, cu dramele lor, cu imaginatia lor cu dependenta de internet, cu trecutul si in acelasi timp cu viitorul.
-De ce ati stabilit durata spectacolului la 12 ore?
-Initial am plecat de la ideea de 24 de ore, pentru ca atit este camera hoteliera, te cazezi la 12 si pleci, faci check-out-ul, a doua zi la 12. Si am plecat si pe o idee de durata a unui spectacol de o ora, pentru ca in Asia, in timpul calatoriilor mele de anul trecut, am descoperit acest „Love Hotel”, care pina la urma e un concept legat foarte mult de sex, in care oamenii isi inchiriaza o camera pentru o ora, pentru a face dragoste, in principal, asta, in mare parte, pentru ca in Asia apartamentele personale sint foarte mici, au peretii foarte subtiri, se aude totul, si atunci oamenii prefera sa se duca in aceste spatii care le ofera acest soi de intimitate artificiala, in care sa-si petreaca o ora, doua, trei. Spatile din camere „Love Hotel” din Asia sint foarte performative, au un design, o culoare, sint paturi care se invirt, saltele de apa, apa care curge de sus peste tine, karaoke, lanturi atirnate, e un spatiu spectacular in sine. Si mi-ar fi placut daca desigur as fi avut bani sa lucrez cu un designer, sa reamenajam spatiul si sa-i cream o atmosfera speciala. Dar, sigur, sintem in România si…
-Spectacolul se duce, totusi, prin mai multe componente spre zona de sensibilitate asiatica. Te-ai gindit, lucrind la el, si la filmul „2046”, legat tot de o camera de hotel?
-Are legatura cu mai multe, are o inspiratie asiatica din punctul asta de vedere, si prin prisma filmelor lui Kim Ki-duk, a muzicii, a experientelor mele din Asia, a dorintei mele sau a proiectiei mele, pentru ca am descoperit recent Asia ca un spatiu total diferit, de Europa sau de America. Simt o afinitate foarte mare fata de spiritul asiatic, de modul in care ei inteleg viata, religia, arta culinara, pina la urma toate ma leaga intr-un fel sau altul de acest univers special.
-De ce ai ales-o pe Catrinel ca partener in acest proiect?
-Initial am vrut sa fac singur, dar dupa aceea mi-am dat seama ca este foarte greu sa sustii 24 de ore doar un singur interpret, e aproape imposibil. E o idee frumoasa dar nerializabila practic pentru spectacol. Si mi-am dat seama ca as avea nevoie de e o colega, de o partenera care sa ma ajute in aceasta aventura. Initial am vrut sa lucrez cu o persoana din alta tara, pentru ca mi s-a parut interesanta aceasta intilnire dintre doua culturi diferite, oameni care se intilnesc intr-un hotel. N-am gasit finantarile necesare si pina la urma am ajuns la decizia sa lucrez cu o persoana din România, am intilnit-o pe Catrinel intr-un curs pe care l-am facut, am lucrat de mai multe ori si la un moment dat am zis „hai sa incercam, sa vedem ce iese”. Sint totusi in continuare intr-un dubiu, daca ar fi fost sau nu mai bine sa fac singur acest proiect, pentru ca e in acelasi timp si un spectacol foarte personal, „Eu sint eu”, adica „I Am Myself”, Who I Am, pina la urma? Adica se deschid alte intrebari din acest „I Am Myself”.
-Care este astazi rolul spectacolului de dans contemporan? E un manifest, o arta care trebuie sa ne bucure, sa ne ridice intrebari?
-Cred ca avem nevoie de arta, pentru ca fara ea am fi poate mult mai saraci. Cred ca din cind in cind trebuie sa ne privim in oglinda si intr-un fel dansul contemporan poate fi o oglinda, care sa ne arate cum sintem. In acelasi timp, dansul ridica o serie de intrebari, legate de corp, legate de mental, de ceea ce simtim, cum simtim, e o interogare continua de fapt a eului, fara dans am fi mult mai saraci in aceasta viata, si ma refer la dans la modul foarte general, vorbesc de dansul din copilarie, petrecerile pe care aveam cu colegii de clasa, dansul cu iubita, dansul de la nunta, toate impreuna ne ajuta sa avem o existenta poate mai frumoasa.
Catrinel Catana: „Munca alaturi de Cosmin e ca o melodie in limba franceza”
Laura Huiban: -Cum ai ajuns sa lucrezi cu Cosmin Manolescu in acest proiect, ce te-a determinat sa raspunzi afirmativ propunerii sale?
Catrinel Catana: -Pe Cosmin l-am cunoscut la „Visa Game”, un spectacol organizat la Muzeul National de Arta Contemporana. I-am urmarit traseul artistic din clipa aceea, l-am revazut in „Supersomething”, am colaborat la „16 ianuarie”, si dupa aceasta colaborare am primit o intrebare pe Facebook: „Esti disponibila? As vrea sa incerc un proiect”. Am spus: „Da, ok, vreau”, si mi-a trimis ora, data si locul primei repetitii. (ride, n.red.). Pentru mine a fost o provocare sa lucrez cu Cosmin Manolescu, e un personaj important in dansul contemporan, chiar si in demersul meu coregrafic, adica, din clipa in care am vazut „Visa Game”, m-a influentat. Si, sa fac un rezumat si sa aduc o metafora in tot interviul acesta, munca alaturi de el este ca o melodie in limba franceza. Eu nu inteleg limba franceza, nu o inteleg in totalitate, dar imi place cum rezoneaza, imi plac cuvintele, imi place melodia cuvintelor, chiar daca nu inteleg tot. Cred ca asta spune cam tot ce trebuie spus despre relatia mea ca artist cu Cosmin.
-Ce spui de proiect? E destul de solicitant. Care sint partile dificile si partile placute in realizarea lui?
-Este solicitant dar tocmai asta a fost provocarea. Initial, dupa cum a spus si Cosmin, partile dificile dar si provocatoare ar fi tocmai cele legate de timpul alocat spectacolului, cele 12 ore. Partile frumoase ar fi cautarea eului, lucru pe care il urmaresc si eu in ceea ce fac, in putinele spectacole pe care le-am avut pina acum, eul in societate, eul in contemporaneitatea opresiva, eul in tine, eul in mine, in noi, si in tot ceea ce ne inconjoara.
-Care este rolul spectacolului de dans contemporan, e un manifest, e o arta care trebuie sa ne bucure?
-Cred ca e un pic din toate, cred ca ar trebui sa ne surprinda, sa ne ridice desigur niste intrebari, nu consider ca trebuie spus totul, in fond fiecare are propria interpretare.
Laura HUIBAN
Lasă un răspuns