Mircea Tanase, bucovineanul care a uitat ce e tristetea

Pe Mircea Tanase, seful de serviciu din cadrul OARZ Bacau, nu cred ca l-am vazut vreodata trist, desi viata in ziua de azi este cum este. Mai tot timpul il gasesti cel putin surizind, pus mereu pe sotii, pregatit oricind sa-ti serveasca un banc, o poanta, o sotie, orice care sa te inveseleasca. Spiritul mereu vesel il are mostenire, zice el, de la parinti. Tanase provine dintr-o familie numeroasa din nordul Moldovei, mai exact, din Dragomirna, Suceava. Recunoaste ca sint, cu totii, o familie de oameni „mereu hliziti” cum ii place sa spuna. Isi aminteste, bunaoara, ca pe cind se reunisera la casa parinteasca, a mers la cimitir, asa cum e obiceiul, ca sa curete mormintele, sa aprinda o luminare la cei de acolo. „Ai nostri sint ingropati grupat, unul linga altul. Mama e chiar linga tata. In ziua aceea, dupa ce am revenit de la cimitir, fratele cel mare m-a intrebat ce mai zic ai nostri. Tatalui meu ii placuse, cit traia, sa ia cite un rachiu, chiar doua, uneori, sau mai multe. «Pai, zic, i-am gasit ca se certau pe acolo. Ii zicea tatalui sa se dea mai incolo, ca pute a rachiu», i-am raspuns fratelui meu care, evident, a pufnit in ris”, povesteste Tanase.