Capitolul 11 (pp. 150-167) din manual se cheama chiar asa: „Rezistenta si disidenta în timpul regimului comunist”. Atomizarea informatiei prin citarea „surselor”, dezinformarea fie prin omisiune, fie prin comentariu duc la poate cea mai contestabila parte a manualului. Înca de pe prima pagina se afirma, fara probe, ca rezistenta armata din munti a fost asemanatoare celor din celelalte tari din „lagarul socialist”. Poate ar fi trebuit niste date comparative, care sa arate ca rezistenta eroica a poporului român a fost cea mai ampla si a durat cel mai mult în timp, ca aceasta este cea mai elocventa dovada a faptului ca poporul nostru nu a primit comunismul cu resemnare, ca lupta armata a fost urmata de rezistenta tacuta de pina în decembrie 1989. Este adevarat ca în 1964 sint eliberati detinutii politici chiar si din domiciliile obligatorii din Baragan, dar asta nu înseamna ca regimul a renuntat la masurile dure. Chiar manualul îl citeaza pe Nicolae Ceausescu atunci cind cere arestarea lui Paul Goma „pe motiv de spionaj”! Era simplu sa se inventeze un motiv pentru a fi închis cineva, sau chiar putea fi internat în spitalele de psihiatrie. Este drept ca aceste cazuri sint mai rare, deoarece la „teroarea de catifea” românii au raspuns cu o rezistenta muta. Sigur ca, atunci cind Paul Goma îi spunea securistului „ma banditule!”, raspunsul era pe masura. Al. Paleologu are chiar o carte care se numeste „politetea ca arma”. Puteai foarte bine sa fii politicos, chiar amabil cu securistul care te urmarea, dar sa realizezi acea „rezistenta tacuta” care însemna pentru taran sa nu se duca la munca la „colectiva”, pentru muncitor sa se faca doar ca munceste dupa principiul „ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”, pentru intelectual sa sublinieze prin opere de arta, prin prestatia de la catedra, prin tot ce facea absurditatea dictaturii. Poeziile publicate de Ana Blandiana în Amfiteatru, apoi celebrul Arpagic, atitudinea doamnei Doina Cornea – si putem da exemple cu miile – sint picaturi în fluviul care va matura dictatura în 1989, dar care nu sint recunoscute, deoarece evenimentele din decembrie l-au dat jos pe Ceausescu, nu si nomenclatura. Fostii activisti si securisti, judecatori si procurori sint interesati sa-si însuseasca ei, printr-o uriasa impostura, meritul de a fi terminat regimul comunist. Mai lipseste sa gasim în manual un capitol dedicat luptei anticomuniste a securitatii!
Pentru a crea confuzie, se spune ca dupa 1964 nu a mai fost vorba de „rezistenta”, ci de „dizidenta”, nesemnificativa în comparatie cu Polonia sau Cehoslovacia! „Spre deosebire de alte tari din regiune, – se spune la p.155 – în România dizidenta a fost redusa, pe de o parte din cauza lipsei unei traditii civice, iar pe de alta parte din cauza cooptarii masive a intelectualitatii de catre partidul-stat”. Aici ma consider insultat personal. Va sa zica un profesor care primeste un salariu mai mic decit un muncitor care matura prin hala, care-i trimis la munca fortata în agricultura, apoi sta în scoli neîncalzite si preda la clase cu efective de doua ori mai mari decit scrie în lege, umilit de activisti semianalfabeti (un „studiu de caz” ar trebui sa-i compare pe activistii de atunci cu activistii de acum!) este „cooptat” de statul-partid, sta la masa cu sceleratii! Pentru ca sa fie posibila diversiunea, subcapitolul al doilea amesteca rezistenta tacuta din anii 1964-1989, care a fost destul de diversa, de la miscarea lui Paul Goma si pozitia publica a doamnei Doina Cornea, la sindicatele libere, greve si demonstratii care au culminat cu Brasov 1978, cu „dizidenta” reala, de la Lucretiu Patrascanu la „Scrisoarea celor sase” si Ion Iliescu, iar printre „surse” este citata o scrisoare prin care profesorii de la politehnica timisoreana „au luat la cunostinta cu indignare de actiunea huliganica a unor studenti inconstienti, îndreptata împotriva ordinii din oras”(sic!,p.166), pentru a vedea elevii cum „colaborau” profesorii cu partidul-stat. Autorii nu stiu ca un asemenea „document” era adus de catre un activist, profesorii îl ascultau si eventual aplaudau la comanda? Atit! Partidul a fost tot timpul nelegitim, el regiza asemenea adeziuni, în care nimeni nu credea.
În rezumat, „rezistenta” în România nu a încetat nici o clipa; ea a fost pina în 1964 preponderent violenta, armata, iar apoi la „teroarea de catifea” s-a raspuns cu o rezistenta tacuta, dar nu mai putin hotarita. „Dizidenta” din Partidul Comunist a fost cu totul sporadica, poate chiar „aranjata”, iar „dizidenti” ca Ion Iliescu, sau Silviu Brucan erau doar marginalizati, dar partidul avea grija sa-i pastreze în nomenclatura, pentru a le perpetua privilegiile. Confuzia din manual între „Rezistenta” si „Dizidenta” este, evident, intentionata.
Ioan NEACSU
Lasă un răspuns