Initial, hotarisem sa nu ma duc la noua premiera a Teatrului Bacovia, cu piesa lui William Gibson, „Doi pe un balansoar”, pentru ca mi-as fi dorit sa-i vad pe Doina Iacob si Viorel Baltag cu 20 de ani in urma, cind erau in plina maturitate artistica. Greseam. Cei doi actori au adaugat vastei lor experiente o admirabila maiestrie artistica, care i-a ajutat sa evite cu delicatete tonalitatile melodramei, reusind un specatcol de referinta pentru cariera lor, pe partituri de mare intindere si complexitate psihologica. Piesa facuse o frumoasa cariera prin anii ’60, ba chiar a devenit film, cu Shirley MacLaine si Robert Mitchum. Tema singuratatii inspirase acum 40 – 50 de ani o intinsa literatura, iar George Genoiu a dezvoltat o intreaga opera dramaturgica, vizind psihodramele lumii moderne, care se dezumanizeaza pe masura ce societatea isi perfectioneaza civilizatia si mijloacele de trai. Singuratatea eroilor lui Gibson e cu atit mai cumplita cu cit se consuma in mijlocul unei mari metropole – New York – cu milioane de locuitori: „14 milioane de singuratati”. De la aceasta idee a plecat Ion Olaru, construind un sugestiv spatiu de joc, calibrind tema spectacolului si combustionind emotia. Odaile celor doi sint spatii derizorii ale unor existente derizorii, aruncate in imensitatea rece a unui oras plecat pe verticala, unde oamenii nu mai pot comunica sufleteste, desi sint inghesuiti locativ unii in altii.
Eroii piesei – Gittel si Jerry – sint singuri cu ei insisi, singuri si in doi. Iubirea lor nu poate ajunge la implinire, oricit ar dori ei, oricite eforturi ar face: sint atinsi iremediabil de morbul singuratatii. Incapacitatea comunicarii e diagnosticul scris fara mila pe fisa lor umana. Inutil il roaga Gittel pe Jerry sa rosteasca macar o singura data „te iubesc”. Nu poate. A spus asta la 20 de ani, cind omul e inca pur, neviciat si intors pe dos de viata. Drama lui Jerry isi are sursa in neputinta de a uita prima iubire, iar a lui Gittel in incapacitatea de a-i cistiga iubirea prin iubire. Pe aceste dimensiuni a trasat regizorul Nae Cosmescu liniile de evolutie ale piesei. Cu precizie chirurgicala, potentind abil drama existentiala si radiografiind cu compasiune sentimente si neputinte.
Doina Iacob, in rolul lui Gittel, are momente de o fermecatoare candoare, feminitate profunda, generatoare de frumusete si emotie. O rara stapinire de sine, o rasucire dureroasa in interior a sentimentelor si o delicatete care le lasa sa razbata la suprafata. Viorel Baltag intruchipeaza, intr-o partitura dificila, omul insingurat, care nu se poate rupe de trecut. O omenie calda, plina de afectiune, coloreaza relatia lui cu Gittel. Actorul ii confera chinuitului Jerry o gradata dimensionare a trairilor, o maturitate aproape tragica, specifica barbatului trecut prin multe. Interpretarea lui se apropie mai curind de forta tacita a lui Robert Mitchum si mai putin de realismul ponderat, usor poetic, al lui Radu Duda, daca ar fi sa ne referim numai la doi dintre interpretii de marca ai lui Jerry. Rezumind, nu frumusetea podurilor newyorkeze reprezinta fascinatia eroilor, ci ispita bildibicului final.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns