La sase luni de la plecarea lui Poe

Nu mi-a venit sa cred cind m-a sunat Mihaela si mi-a spus ca vrea sa faca slujba la mormint. Am deschis telefonul si am revazut mesajul primit pe 17 martie, la orele 21.55. Da, s-a dus jumatate de an de la plecarea lui Poe din mijlocul nostru. Pe pomelnicul ce mi l-a dat acum patru ani il am inca intre cei vii. Nu stiu de ce n-am reusit sa-l trec dincolo. De altfel, si pe email, cind ma uit in urma, prin 2007, regasesc textele pe care i le expediam la redactie: poe602001.Nu mi s-a sters din minte chipul lui, asa cum, sint convins, nimeni dintre prieteni si apropiati nu l-a uitat. Poe era prea simpatic, prea blind, prea bun si prea cu mult bun simt pentru a deranja ori a incomoda pe cineva. Era ca un vas cu apa vie, din care te puteai adapa, inainte de a continua. L-a strins Dumnezeu din aceasta lume nebuna mai repede decit s-ar fi asteptat. Acum, noi cei ramasi aici ne rugam pentru el. Sint convins ca, daca ar fi reusit sa revina, printr-o minune, la Bacau, inainte de moarte, ne-ar fi chemat in jurul lui, ca un mos sfatos, pentru a ne cere sa-i trecem cu vederea toate pacatele. Avea acest dar dumnezeiesc de a suferi daca gresea in fata cuiva, de a nu putea sa tina ura sau minie fata de nimeni. Nu dorea, sub nici o forma, sa calce strimb. S-a stins ca un perfectionist cu propria-i constiinta. Si daca e sa ma intreb daca s-a schimbat ceva, raspund simplu: da. Si le spun tuturor: cind iti moare un prieten lumea se modifica si nu in bine. Definitiv.