Ultimul drum alaturi de Cezara

Astazi o conducem pe Cezara pe ultimul drum. Pe “Cezu mic”, cum o alintam noi, colegii si prietenii de redactie, fiinta vesela si plina de viata, alaturi de care am trudit din zori si pina seara la redactie, am colindat de sarbatori, am petrecut onomastici si ne-am incurajat reciproc cind unele din cele ale lumii pareau potrivnice. Acum mergem pe cale, noi aici, jos, tacuti, fara de glas, neputinciosi si neintelepti, iar ea, acolo, sus, eliberata de povara bolii si a suferintelor.

Cezara ne-a parasit mult prea curind. Si nimeni nu-si imagina, in urma cu sase ani, ca aceasta avea sa-i fie calea. Dupa ce nascuse, nu mai tinea sa se intoarca in presa pentru care isi sacrificase tineretea. Insa iubea jurnalismul, profesie pe care a practicat-o cu demnitate si mult profesionalism, desi devenise o alegere obositoare si stresanta. Nu de putine ori o intilneam mihnita de faptul ca nu se mai pune pret pe calitatea actului jurnalistic, pe adevar si realitate, ci pe scandal si senzational. Si a suferit. Dar cui sa-i fi trecut prin minte ideea acestei alternative, venite in cel mai frumos moment al vietii?

Stiu ca nu exista mingìiere pentru un parinte care isi ingroapa copilul ori pentru copil ramas fara mama. Dar mai stiu ca in mila si bunatatea Sa, Dumnezeu va avea grija de ceea ce a ramas in urma acestei crestine admirabile.

Pentru ca, asemeni lui Poe, alt prieten al nostru plecat la ceruri, Cezara ajunsese sa-l cunoasca pe Hristos. S-a intilnit cu El, in numeroase ocazii, incepind de la aducerea pe lume a copilului si pina in clipa mortii. Cind dialogam cu ea imi vorbea mereu de credinta si puterea ei lucratoare. Se apropiase de rugaciune cu o putere uimitoare. L-a iubit pe Hristos, care, cred, incet-incet, i-a dat intelepciunea de a intelege suferinta si de a o purta cu vrednicie crestina pina in ultima clipa a vietii. S-a stins lacrimind. Lacrimi de mama ce-si va imbratisa de acum ingerul si familia doar prin iubirea tainica a lui Dumnezeu.