Fosta invatatoare Elena Enea, matusa si nasa poetului Nicolae Labis, a fost nevoita sa se retraga la Cordun (Neamt), dupa moartea fiicei sale, Adriana. Despartirea de locuinta de la Slanic Moldova i-a lasat un gol imens in suflet si un regret enorm dupa minunatele clipe petrecute aici, in aerul curat al muntilor. La Cordun locuieste fiul ei, Constantin Enea, care impreuna cu familia au sarbatorit-o pe Elena Enea la implinirea virstei de 100 de ani. „Daca as lua viata de la capat, ar fi un roman. Se zice sa nu-i fie dat omului cit poate duce, dar greutatile intaresc omul. Doresc sa ajungeti fiecare dintre voi la cel putin o suta si un an de zile, pentru ca acum sint conditii de viata mai bune, iar puterea vine de la sufletul fiecaruia, daca are grija de el”, spunea atunci Elena Enea. Nostalgica si cu glasul tremurind, matusa lui Labis si-a amintit, la aniversarea celor 100 de ani, cite ceva din viata tumultoasa pe care a trait-o: „Pentru mine, cel mai greu moment al vietii – in afara pierderii celor dragi din familie – a fost cind am ramas mama pentru cei cinci frati. Aveam doar zece ani si i-am crescut pe toti. Mi-am dorit foarte mult sa ajung invatatoare si am ajuns, in final, invatatoarea satului. Greu a fost si cind a trebuit sa ne mutam, cu bocceaua in spate, dintr-un loc in altul. Din cauza ca sotul meu a fost un neastimparat si s-a apucat sa intre intr-un sindicat care nu era bine vazut de comunistii care se instalasera la putere, am fost mutati in vreo zece localitati din patru judete, cu toti copiii dupa noi. Am ajuns pina la aceasta virsta, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu, poate si pentru faptul ca am fost credincioasa. Am facut cor la biserica, am cintat in strana, am participat la toate slujbele, am indemnat lumea sa mearga la biserica, desi erau mari restrictii in anii de inceput ai comunismului, care a scos atei pe banda. Ceea ce consider ca am facut important pentru familia mea este ca am reusit sa le transmit, inca de la Malini, iubirea de frumos si de oameni, calmul, rabdarea si perseverenta in a face fapte bune. Ma leaga multe amintiri frumoase si speciale de Slanic Moldova, acolo unde, alaturi de scumpa mea fiica Adriana, verisoara cea draga lui Nelucu Labis, am trait in armonie poate cei mai frumosi ani din viata, de care am reusit cu greu sa ma despart”.
Spirit ales si neobosit, Elena Enea ne-a lasat spre pastrare, pe cind inca se mai afla in statiunea de la poalele Nemirei, marturii inedite despre o familie daruita cu har divin: „Am fost cinci copii la parinti, patru fete si un baiat. Eu m-am nascut prima, iar Aneta (Profira), mama lui Nelucu Labis, s-a nascut a treia, la doi ani distanta dupa mine, in 1908, si a trecut in lumea celor drepti in 2001. Bunicul nostru din partea tatei a fost luptator in razboiul de la 1877, iar bunica, Zamfira Blendea, a copilarit impreuna cu marele si inegalabilul povestitor Ion Creanga si a facut parte din cercul de copii cu care a invatat si s-a jucat Nica Apetrei. In dese rinduri, bunica ne povestea nazbitiile pe care le faceau copiii din Humulesti, descrise mai tirziu in «Amintiri din copilarie». De la cei doi copii ai mei, am trei nepoti si doi stranepoti, iar din partea surorilor si fratilor, ma bucur de zece nepoti si 14 stranepoti. Dintre nepoti si fini, cel mai apropiat a ramas Nelucu Labis, un copil deosebit, vioi, cu ochi patrunzatori, cu un simt de observatie foarte ascutit si cu o mare putere de concentrare. Iubea foarte mult cartile si citea de la o virsta foarte frageda. Nu-l deranja zgomotul, nici galagia copiilor. Citea, cufundat in lectura, ca un om matur. In primii ani ai lui Nelucu, am fost mereu impreuna, mergeam la pescuit, la adunat fin, la cules de fragi, zmeura sau bureti. Eugen Labis, tatal, era vinator, provenind dintr-o familie de lucratori silvici din Cornu-Luncii si deseori il lua si pe Nelu in saua calului. Si-a inceput scoala primara la Poiana Marului, apoi la Vacarea, comuna Valea Popii, judetul Muscel, unde am fost refugiati cu toti invatatorii din judetul Baia. (Va urma)
Lasă un răspuns