Dupa ce am petrecut Saptamâna Patimilor, in care am retrait cu evlavie ultimele momente din viata lui Iisus Hristos, Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu, incepem o noua saptamâna de bucurie duhovniceasca, in care fiecare zi este o „Duminica”, adica o zi a Invierii. Iisus a murit vineri, catre orele 15 si a fost inmormântat imediat intr-un mormânt nou, ce apartinea lui Iosif din Arimateea. Evident ca se implineau cuvintele Lui pe care le spusese mai inainte: „Vulpile au vizuini, iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). In acest sens, El, Facatorul cerului si al pamântului, nu avea nici locuinta, deci nici loc unde sa Se inmormânteze. A primit mormântul cu imprumut, pentru trei zile, de la un pamântean. Asadar, moartea lui fizica a fost intru totul reala si evidenta. Dupa atâtea schingiuiri, batai, cruce, El, Omul Iisus, Si-a dat sufletul zicând: „Savârsitu-S-a!” (Ioan 19, 30). Din punct de vedere istoric, moartea lui Hristos a survenit in momentul când la poporul ales incepea Sabatul, o perioada de reculegere, de repaus, când nimeni nu se mai putea implica in pregatirea ritualului inmormântarii. La acea vreme era mai importanta legea decât iubirea fata de om, de aceea se ajunsese la o exagerata respectare a ei, de multe ori in detrimentul a ceea ce ea trebuia sa protejeze. De aceea femeile mironosite au asteptat nerabdatoare sa treaca timpul Sabatului si a doua zi, „foarte de dimineata” (Luca 24, 1) au plecat cu graba la mormânt pentru a implini practica iudaica de pregatire a trupului celui mort, continuând ceea ce incepusera vineri seara, inaintea Sabatului. Ele cautau trupul mort al Domnului, pe Care, impreuna cu Iosif din Arimateea si Ioan, il coborâsera cu durere de pe cruce. Au gasit insa mormântul gol si ca martori ai invierii doi ingeri in vesminte stralucitoare, care le-au intâmpinat cu niste cuvinte memorabile: „De ce cautati pe Cel viu intre cei morti? Nu este aici, ci S-a sculat”(Luca 24, 5-6). Aceasta vestire a adevarului invierii de catre ingeri, precum si incredintarea apostolilor despre aceasta au constituit fundamentul divin al teologiei si credintei crestine, devenind constanta de care se leaga intim intreaga viata crestina, Invierea Domnului fiind nu doar un eveniment solemn la care suntem chemati sa participam printr-o anumita pregatire, intr-o anumita zi din an, ci o traire reala, cotidiana, o stare duhovniceasca permanenta ce ne umple viata.
De doua mii de ani ne raportam vietuirea la adevarul incontestabil al invierii si continuam sa il marturisim, constienti fiind de valoarea lui, asemenea Sfântului Pavel care spunea corintenilor: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra” (I Corinteni 15, 14). Acesta este motivul pentru care de doua milenii marturisim liturgic: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le!”. Aceasta presupune ca Iisus a inviat prin puterea proprie.
Invieri din morti au mai fost, scripturile Vechiului Testament, dar si Evangheliile consemnând câteva tocmai pentru a confirma prin Revalatie faptul ca adevarata destinatie a omului nu este lumea aceasta. Noul Testament relateaza trei astfel de situatii, dar acestea nu au fost decât reanimari, adica cei inviati de Iisus au reinceput sa traiasca asemenea celorlalti oameni, reluându-si viata, supunându-se legilor biologice, fiind destinati sa moara din nou. Pentru Iisus, invierea nu-i reanimare, ci este cu totul altceva. Invierea Sa nu seamana deloc cu cea a fiului vaduvei din Nain, sau a lui Lazar din Betania. Din relatarile evanghelistilor, Iisus, dupa inviere, se comporta ca un om normal, mâncând cu apropiatii Sai, facând gesturi din ordinea umana, pentru a incredinta pe contemporani de prezenta Sa reala in aceasta lume efemera. Insa viata Sa era alta, adica avea un alt continut, iar fizicul Sau avea alte atribute, care nu mai apartineau acestei lumi. Timpul, distantele, obstacolele nu mai contau pentru El. In persoana Mântuitorului Hristos se manifesta o fiinta umana innoita, diferita de cea de pâna atunci. Persoana Mântuitorului este in acelasi timp trup, dar si duh, mai bine zis trup spiritualizat, induhovnicit. El trece prin usile incuiate si in acelasi timp manânca impreuna cu Apostolii, iar Toma probeaza veridicitatea prezentei Sale trupesti. Este greu sa descriem cum trupul inviat al Mântuitorului este asemenea noua si in acelasi timp diferit. Dupa inviere, trupul Sau pastra stigmatele acestei lumi, dar nu mai apartinea acestei lumi, ci unei lumi transfigurate. De aceea, evenimentul invierii lui Iisus a bulversat istoria umanitatii.
Prin invierea Lui, istoria lumii primeste alte atribute, un nou sens. De la inviere se poate vorbi despre o noua creatie. Este ceea ce anuntase intru Duhul profetul Isaia: „Pentru ca Eu voi face ceruri noi si pamânt nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte, ci se vor bucura si se vor veseli de ceea ce Eu voi fi facut, caci iata intemeiez Ierusalimul pentru bucurie si poporul lui pentru desfatare” (Isaia 65, 17-18). Primul beneficiar al aceastei noi creatii despre care vorbeste inspirat profetul este Iisus inviat, ceea ce spune si Sfântul Pavel ca El este primul nascut din intreaga creatie (cf. I Coloseni, 1, 18). In persoana Mântuitorului era concentrata intreaga umanitate, iar in acest sens El este primul Om Care a implinit acest destin, traversând prin moarte spre Imparatia cea vesnica. Imparatia aceasta deschisa de Fiul omului este pregatita noua. De aceea prin Hristos inviat noi avem garantia ca vom accede la aceasta imparatie, unde dragostea nu mai este impregnata de ambiguitate, ci este pura, caci Dumnezeu este totul intru toate, iar lucrurile devin spirituale.
†Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului si Bacaului
Lasă un răspuns