Nu cred să fi existat în lume, încă din timpuri imemoriale, vreun război în care jaful să nu fi fost cauza sau scopul. Atacatorii aveau în vedere în primul rînd prada de război. De la turme de vite și grîne, la luarea în robie a femeilor și copiilor, erau cauzele multora dintre războaiele biblice. Antichitatea greco-latină, dar nu numai ea, oferă atîtea exemple de jafuri din cetățile cucerite, încît un inventar ar fi de prisos. Nu putem trece peste tendințele expansioniste ale marilor imperii. Ambițiile, orgoliile, megalomania împăraților, regilor, marilor comandanți militari, lăcomia lor au făcut ca alte țări să fie călcate în picioare, luate în stăpînire, jaful fiind în asemenea cazuri doar un efect secundar. Să luăm exemplul de care este legat destinul poporului nostru. Romanii au rîvnit la cucerirea Daciei nu atît pentru a-și împinge granițele uriașului lor imperiu la nord de Dunăre, ci în primul rînd pentru marile, legendarele bogății ale locurilor. Au avut a jefui din inima Daciei aur, argint, cupru, sare și nu în ultimul rînd grînele și pădurile. Economia imperiului, în colaps, a fost redresată, iar cuceritorul și-a sărbătorit triumful, depășind cu mult pe Cezar, cuceritorul Egiptului. Dacă festivitățile în cinstea lui Cezar au durat 40 de zile, record al timpului, ceea ce a stîrnit invidia și a generat gîndul înlăturării prin asasinat al marelui strateg, ceremoniile de după cucerirea Daciei de către Traian au durat nici mai mult nici mai puțin decît 123 de zile, urmate de înălțarea vestitei columne și a celebrului arc de triumf. Care a fost motivul marelui interes pentru Dacia? Prada, jaful uriașelor ei bogății. Ce au căutat perșii în munții Daciei, dacă nu aurul și grînele ei? (vezi „Muntele”, de D.R.Popescu). Dar turcii? Cum au pătruns în Europa au și pus ochii pe Principatele Române. La fel ungurii, austriecii, apoi polonezii, tătarii, rușii, toți au umblat după pradă. Napoleon a cucerit și jefuit fără milă Europa și Orientul, inclusiv Egiptul, care a fost deposedat de marile vestigii ale străvechii sale civilizații. Anglia, cucerind India, și-a umplut țara cu mărturiile unui trecut fără egal în istoria omenirii. Descoperitorii Lumii Noi s-au aventurat în primul rînd pentru jaf. Aceste exemple sînt expresii ale jafului ca rațiune de stat. Mai există și alte forme ale jafului de război. E vorba de cel practicat în lumea modernă de tagma afaceriștilor, așa numiții îmbogățiții de război, care nu sînt altceva decît jefuitorii armatei și statului pe cale birocratică, prin specula cu furniturile de război. Proza lui Balzac e plină de asemenea personaje. Romanele lui Cezar Petrescu și Camil Petrescu așijderea. Acestor categorii li se adaugă jefuitorii individuali, cei cu „amănuntul”. „Corbii” de tipul lui Thernardier, („Mizerabilii” de Victor Hugo), care jefuiesc morții de pe cîmpul de luptă, sau cei care fac același lucru în teritoriile ocupate. Veniți ca eliberatori, militarii ruși scotoceau tot ce le ieșea în cale căutînd nemți. Astfel, în bagajul unor amărîți de refugiați, în loc de nemți au găsit un aparat de radio Philips și o garnitură de tacîmuri de argint pe care le-au luat fără să clipească. Războiul ne pusese în contact și cu armata germană, dar soldatul german nu s-a pretat la jaf nici cînd a venit ca ocupant, nici ca aliat și nici ca beligerant în retragere. De aproape o lună asistăm la un război purtat de o Alianță condusă de SUA în Irak. Aliații au cucerit oraș după oraș pînă au ajuns în Bagdad. Nu s-a semnalat nici cel mai mărunt gest de jaf din partea anglo-americană. Semn de civilitate, de binecuviință și de respect față de valorile locale. Prezența lor acolo este bine motivată și nu se abat de la îndeplinirea misiunii lor. Nebănuind comportamentul localnicilor, n-au fost pregătiți să intervină pentru a-i opri pe aceștia de la jaf, și, slavă Domnului, s-au dedat la jaf fără nici o opreliște, zi și noapte, imediat ce au aflat de fuga odiosului Saddam. Astfel, am putut vedea pe canalele TV arabe și americane imagini stupefiante. Sub privirile contrariate ale Aliaților, localnicii, cu o hărnicie demnă de o cauză constructivă, au trecut la jefuirea palatelor lui Saddam și ale altor demnitari, dispăruți ca prin vrajă, fără urmă. Cu spinarea, cu bicicleta, cu mașini proprii sau furate, cu camioane, catîri, măgari, individual, doi cîte doi sau în grup, fără jenă, fără frică au jefuit tot ce le-a ieșit în cale: mobilă, instalații sanitare, candelabre, haine, lenjerie, calorifere, roți de mașini, tablouri, cai, oglinzi, saltele, draperii, ferestre, vaze cu flori. Cred că nu le-a scăpat nimic. Au luat la rînd magazinele și localurile publice pe care le-au vandalizat. Înclini să crezi că a fost starea lor revoluționară de răfuială cu regimul dictatorial abolit. Era de înțeles pînă la un punct, înțelegînd cu o ciudată îngăduință, că era furia dezrobiților de opresiune. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. S-a trecut la atacul stradal și la locuințele semenilor. Iarăși cu îngăduință poți crede că erau de plătit conturi profitorilor regimului politic înlăturat. Moral și juridic, aceste fapte sînt cuprinse într-un singur cuvînt: hoție. Politic, tot într-un cuvînt: anarhie. Aceasta ne arată că poporul irakian înainte de a gusta democrația a creat anarhia, înainte de a cunoaște binefacerile libertății a ales libertinajul.
Am încercat să le acord circumstanțe în cele de mai sus. Poate unii au fost înrăiți de tot felul de frustrări sociale, politice, administrative. Vine însă un moment în care nici un motiv politic nu mai justifică jafurile care au atins băncile, oficiile poștale, școlile, spitalele, bibliotecile și muzeele, adică instituțiile care, prin firescul vieții nu mai aparțineau nici lui Saddam, nici regimului său dictatorial, ci țării și străvechii civilizații a Irakului, ba chiar a lumii întregi, cînd e vorba de patrimoniul muzeal. Mă întreb odată cu toată lumea civilizată: ce se mai poate recupera din ce s-a jefuit și distrus? Aliații au trimis în Irak unități speciale de poliție, iar unele forțe ale poliției locale au început să facă ordine. Poate se va stăvili zelul instinctual și se va reveni la normal. Și cînd te gîndești că toate acestea s-au petrecut fără ca vreun Petre Roman local să fi abrogat cu o criminală grabă Legea Patrimoniului Național, presupunînd că în Irak ar fi existat o astfel de lege. Măcar de l-ar prinde pe Saddam Hussein, să nu devină și el, ca și Ben Laden, o Fata Morgana a Deșertului. Numai așa s-ar justifica toate eforturile și jertfele făcute și războiul ar avea un happy end. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns