Povestea cu peștișorul de aur – năzdrăvanul în stare să te fericească prin îndeplinirea unor mari dorințe – am auzit-o de la un înțelept bătrîn al locurilor natale pe la vîrsta de vreo opt ani. Era în plin război mondial. Bărbați ca brazii și flăcăi în floarea tinereții plecaseră pe front să dezrobească pămînturile cotropite ale Basarabiei și Bucovinei. În sat numai bătrîni, femei, copii, neliniște, durere și sărăcie. Una după alta soseau vești triste din îndepărtatele cîmpuri de bătălie, îndoliind zeci de familii – urmare ale crîncenelor încleștări de la Odessa, Sevastopol, Cotul Donului ori Stalingrad. Jale cît nu poate cuprinde sufletul! Neprimind nici o scrisoare de la tata, -am hotărît să caut peștișorul de aur pentru a-l ruga să ni-l aducă acasă, sănătos, pe cel drag. Zile în șir am meșterit la tot felul de cîrlige din ace cu gămălie (legate cu fir din coamă și coadă de cal), momeli și vergi de alun, lungi, subțiri și elastice la vîrf.
Apoi, săptămîni la rînd, străbăteam Trotușul în sus și în jos, aruncam undița pe sub maluri și prin bulboane încercînd să aduc la suprafață fermecatul peștișor. Zadarnic! Deranjați de insistentele mele căutări, unii pescari mă îndemnau să caut năzdrăvanul pe la gurile Ciobănușului, Asăului ori la vărsarea Uzului în Trotuș. Degeaba! Mă întorceam acasă obosit, descurajat și ud leoarcă și, plictisit, aruncam în tigaia încinsă „munca” de peste zi: cîteva mrenuște și cîțiva clenișori, trimiși la înaintare de zvîrluga pe care o căutam.
Au trecut anii, războiul se terminase, tata se întorsese acasă viu și nevătămat. Fără să-l fi văzut măcar, peștișorul de aur, atoateștiutor, îmi ghicise gîndurile și-mi îndeplinise o mare și neprețuită dorință. Destinul m-a purtat apoi spre alte meleaguri. Terminîndu-mi studiile, m-am stabilit la Bacău, întemeindu-mi propria familie și dedicîndu-mă cu pasiune profesiei alese. Vremuri tulburi însă, agitate de inimi haine, de oameni egoiști, meschini și intriganți, m-au afectat din plin. Am simțit nevoia unui ajutor și mi-am amintit din nou de peștișorul de aur. Regăsindu-mi încrederea și optimismul mi se îndeplinea o a doua mare dorință. Drept semn de mulțumire pentru fermecătoarea ființă, am devenit un împătimit pescar sportiv, cu state vechi în AJVPS ce se întind pe parcursul a peste patruzeci de ani. Rememorînd momentele mai importante din practicarea acestei pasiuni, nu pot afirma că totul a fost excelent. Simțeam o bucurie nespusă la apropierea concediului de odihnă, știind că puteam arunca undița în aproape toate apele țării. Permisul vizat de AJVPS Bacău era perfect valabil și în județul Iași, sau la Craiova, Turnu Severin, la Constanța, pe Mureș, pe Dunăre și în mirifica sa Deltă. În pofida celor 1001 de constrîngeri și nedreptăți impuse de către defunctul regim dictatorial, pescarul sportiv, care respecta normele acestui „joc”, se simțea (poate ca o excepție) în deplină libertate. Spera însă în vremuri mai bune. Spre surprinderea sa însă, liberalismul post-decembrist n-a fost, din acest punct de vedere, de bun augur. Sfidarea ordinii, de drept tradiționale privind protecția patrimoniului piscicol național (ca și a celui vînătoresc) a adus și continuă să aducă țării mari prejudicii. Deșănțata asmuțire contra „AJVPS” a fost dirijată metodic de profitori ai perioadei de tranziție, ahtiați să se instaleze în fruntea unor asociații ad-hoc, create cu scop precis de îmbogățire rapidă. Iar acțiunile de licitare a cursurilor de apă și lacurilor de acumulare le-a dat satisfacția mult dorită. Perdanții: împătimiții pescari sportivi, cinstiți și corecți, dar mai ales țara. Pescarii, pentru că li s-a restrîns enorm aria de pescuit și că sînt nevoiți să plătească anual contravaloarea a două sau chiar trei permise de pescuit, iar țara victimizată de asaltul nemilos al braconierilor care lansează la apă (chiar și în vreme de iarnă) zeci și zeci de năvoade ori setci, făcînd prăpăd în fauna piscicolă. Autoritățile în drept nu prea observă, nu prea cred. Și asta cam de multișor timp. Întrebați de proveniența mîndrelor exemplare de crap, somn ori șalău de prin galantarele magazinelor pescărești băcăuane, vînzătorii te vor aburi cu adrese false. Sursele principale se cam cunosc însă: marile lacuri de acumulare de pe Siret, unde în aproape tot cursul anului braconierii și slujbași ai unor „întreprinzători” trag din greu la rame s-aducă la mal tone de pește. Iar prețurile cu amănuntul îți taie respirația: 98.000 de lei kilogramul de crap proaspăt, iar șalăul ori somnul – 120.000 de lei. Afacere, nu glumă! Adă-ne, Doamne, primăvara mai repede, să colind rîurile și bălțile la care sînt „arondat” și să-l întîlnesc pe acel peștișor de aur spre a-l ruga să-mi îndeplinească și cea de-a treia mare dorință: lichidarea tuturor braconierilor și profitorilor îmbogățiți prin jefuirea nemiloasă a patrimoniului piscicol național. (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns