Romulus Dan BUSNEA
Astăzi este necesar, într-o mai mare măsură decît în trecut, să ne întrebăm în ce scop este dezirabilă puterea statelor. Din vremea de glorie a Atenei și Spartei și pînă azi, oamenii de stat au considerat puterea ca fiind sinonimă cu puterea economică și militară. În prezent, însă, numeroase probleme internaționale – datoriile externe, efectul de seră și terorismul, spre exemplu – nu se lasă soluționate pe căi clasice. Pe măsură ce politica internațională devine mai complexă – afirmă tot mai mulți politologi – puterea statelor de a-și atinge țelurile pare să se diminueze. De-a lungul istoriei, temerile privind declinul și modificarea raporturilor de putere s-au soldat cu perioade de tensiune și calcule eronate, iar pentru a putea înțelege ceea ce se petrece cu adevărat, trebuie să facem distincție între puterea de a exercita înfluență asupra altor țări și puterea de a obține rezultatele dorite. Statele Unite continuă să dețină putere de infuență asupra multor țări, dar dispun de mult mai puțină putere de control asupra sistemului de ansamblu, devenit tot mai complex, la care se adaugă și incapacitatea Europei de a regla tensiunile internaționale, cît și propriile ei crize.
O seamă de elemente pregnante de continuitate duc la o preocupare permanentă în ce privește politicile militare și strategiile tradiționale, strategii de echilibrare a puterii ca o condiție necesară a unei politici cu șanse de succes, dar elementele noi existente în lumea modernă contribuie la dispersarea puterii în afara domeniului „Marilor Puteri”. O evoluție legată de această dispersare este o sporire a puterii statelor slabe. Răspîndirea tehnologiei militare sporește capacitatea țărilor slab dezvoltate. În vreme ce supraputerile și-au păstrat o supremație categorică în sfera tehnologiei militare, forțele pe care țările lumii a treia le pot folosi în deceniul actual fac ca intervențiile militare la nivel regional să fie mai costisitoare ca în anii trecuți. În plus, un număr tot mai mare de țări intră în posesia unor armamente rafinate, iar conform concluziilor unui studiu recent, 15 țări din lumea a treia ar putea ajunge să producă singure rachete balistice în jurul anilor 2005 – 2010. O capacitate nucleară de proporții modeste va permite ca aceste state să concureze la putere pe plan mondial. De fapt, rezultatul ar putea fi o sporire a riscurilor la care sînt expuse aceste țări în cazul în care vecinii lor procedează întocmai, sau dacă bombele ajung în mîinile unor grupări insurgente. Totuși, o asemenea capacitate nucleară modestă le-ar spori puterea pe plan regional și ar face să crească costurile potențiale ale intervențiilor statelor puternice la nivel regional.
Un număr tot mai crescînd de probleme nu implică doar un raport de adversitate între două țări. Soluționarea multor probleme de interdependență va necesita acțiuni colective și cooperare între state. Aceste probleme includ schimbările ecologice, precum ploaia acidă și încălzirea climei terestre, epidemii ca cea de SIDA, comerțul ilicit cu stupefiante și terorismul – acest flagel care a făcut ca la 11 septembrie 2001 fața lumii să se schimbe. Terorismul, un termen care se identifică tot mai mult cu fundamentalismul islamic, ce se arată a fi necruțător, iar resursele sale – petrodolarii, sinucigașii, dictatorii din țările musulmane – nu par a se epuiza în viitorul apropiat. Iar pericolul pe care îl reprezintă fanatismul teroriștilor face adesea inutilă tehnologia. O bombă nucleară modernă încape în două valize de mici dimensiuni, un virus sau un gaz letal pentru sute de mii sau milioane de oameni încape într-o eprubetă. Un raport american din acest an dezvăluie un alt aspect zguduitor al multiplelor posibilități de distrugere pe care le are la îndemînă terorismul. Este vorba despre racheta antiaeriană cu lansator de umăr ce poate fi trasă de un singur om și poate doborî un avion de linie aflat la mică altitudine, ori un elicopter, în lume existînd – în special pe piața neagră – între 500.000 – 700.000 de rachete sol – aer cu lansator de pe umăr!
Instrumentele tradiționale ale puterii sînt arareori suficiente în combaterea problemelor de acest fel. Resurse noi în sfera puterii, precum capacitatea de comunicare eficace și de clădire și folosire a instituțiilor multilaterale s-ar putea să se dovedească a fi mai relevante. Totodată, va fi necesară cooperarea unor state slabe care nu sînt pe deplin capabile să combată propriile lor probleme interne legate de stupefiante, sănătate sau ecologie. Asistența economică și forța miliatră pot juca un rol în combaterea terorismului, proliferării armelor nucleare sau traficului de stupefiante, dar capacitatea oricărei mari puteri de a exercita control și de a obține ceea ce dorește este adesea nu atît de mare pe cît sugerează indiciile tradiționale ale puterii. În ciuda tuturor interpretărilor, Statele Unite continuă să servească în ultimă instanță drept sursă de garanție privind securitatea militară în Europa și Asia, iar acest rol protector creează o sursă de putere în negocierile complexe dintre aliați.
Ținînd cont de adevărata tradiție a politicii americane care a gîndit victoriile din istorie în termenii întemeierii unor societăți democratice, intervenționismul american rămîne mai puțin amenințător dintre toate celelalte posibile, SUA asumîndu-și rolul de garant al unei noi ordini internaționale.
Lasă un răspuns