Localitățile „fantomă” din România – Sate fără oameni, în județul Bacău

Conform Hotnews, în România există localități pustiite ce nu au locuitori, sunt amplasate în mijlocul unui lac sau al unei deversări de deșeuri toxice, sunt lipsite de orice fel de imobil sau au fost mutate în componența unor Unități Administrativ Teritoriale vecine, păstrându-se totusi și fosta înregistrare a localității ce trebuia să dispară. Aceste localități ar trebui radiate din evidențe.

O echipa de pasionați a găsit și a centralizat localitățile fictive, a făcut o aplicatie de hartă interactivă și a lansat un proiect care documentează situația „localităților fantomă” din România.

Sate fără oameni, în județul Bacău

Harta localităților fantomă include și zece sate din județul Bacău, iată-le așa cum sunt menționate în analiza publicată de Hotnews:

Localitatea Tisa din Comuna Sănduleni. Localitatea a fost identificată pe Planurile Directoare de Tragere (1916-1959), dar pe ortofotoplanuri perimetrul delimitează un teren viran, fără construcții, pe poziția vechii vetre a satului. Populație 0 și în 2002 și în 2011.

Localitatea Costei din Comuna Săuceşti. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea nu avea nici un locuitor la data rencensământului. Localitatea a fost identificată pe Planurile Directoare de Tragere (1916-1959) iar ortofotoplanurile arată că localitatea Costei nu mai are nici o urmă în teren, perimetrul delimitând terenuri virane, lipsite de construcții vizible. Dispariția satului este precizată și în articolul de pe Wikipedia referitor la satul Costei.

Localitatea Valea Fânaţului din Comuna Secuieni. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea nu avea nici un locuitor la data rencensământului. Localitatea a fost identificată pe Planurile Directoare de Tragere (1916-1959), dar pe ortofotoplanuri perimetrul delimitează un teren viran, fără construcții, pe poziția vechii vetre a satului. Sat desființat în 1986.

Localitatea Bota din Comuna Ungureni. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea nu avea nici un locuitor la data rencensământului. Perimetrul localității identificat conform Planurilor Directoare de Tragere (1916-1959) delimitează un teren viran, fără construcții (în apropierea cotei 1001m), într-o zonă izolată, fără drum de acces. Conforn serverului cartografic al Institutului Național al Patrimoniului localitatea a fost desființată în anul 1970.

Localitatea Ţâgâradin Comuna Plopana. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea nu avea nici un locuitor la data rencensământului. Localitatea a fost identificată pe Planurile Directoare de Tragere (1916-1959), dar pe ortofotoplanuri perimetrul delimitează un teren viran, fără construcții, pe poziția vechii vetre a satului.

Localitatea Poiana din Comuna Coloneşti. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea avea un locuitor la data rencensământului. Conform imaginilor satelitare, în perimetrul localitatății există o singură construcție, iar pe situl web al primăriei comunei Colonești, localitatea nu este enumerată printre satele componente. De pe Serverului cartografic al Institutului Național al Patrimoniului aflăm că localitatea a fost desființată în 1977.

Localitatea Bălăneşti din Comuna Dealu Morii. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea avea doi locuitori la data rencensământului. În perimetrul vechii localități se mai observă o singură gospodărie, cu 3 construcții, aparent părăsite. Conform ziarului Adevărul de Iași din anul 2002 localitatea este părăsită. În conformitate cu informațiile statistice din anul 2013 ale Autorității Naționale Sanitar Veterinare și Pentru Siguranța Alimentelor localitatea figurează cu 250 de ovine, 114.

Localitatea Dorofei din Comuna Dealu Morii. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea nu avea nici un locuitor la data rencensământului. Localitatea a fost identificată pe Planurile Directoare de Tragere (1916-1959. În perimetrul localității pe imaginile satelitare recente se mai poate observa o singură gospodărie. Conform Ziarului de Bacău, articol publicat la 10.06.2002, aflam că satul a fost părăsit/abandonat.

Localitatea Bostăneşti din Comuna Dealu Morii. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea avea doi locuitori la data rencensământului. Perimetrul localității mai are o singură gospodărie identificabilă pe imaginile satelitare recente. Conform unui articol din anul 2002 din Ziarul de Bacău, primarul Ion Stan a declarat „La Bostanesti mai e o casa cu doua persoane”. Conform serverului cartografic al Institutului Național al Patrimoniului localitatea este dispărută.

Localitatea Boboş din Comuna Dealu Morii. Conform informațiilor din cadrul Recensământul Populației și Locuințelor din anul 2011 localitatea nu avea nici un locuitor la data rencensământului.Pe imaginile satelitare recente se poate observa că în zona vechii localități nu există gospodării sau o rețea de acces. Perimetrul localității înconjoară un teren viran, fără construcții. Conform Ziarului de Bacău din anul 2002 localitatea nu mai există.

O parte din documentarea pentru acest material Hotnews a constituit-o un articol publicat de fostul nostru coleg Eduard Adam, în 2002, în Ziarul de Bacău:

«Sate fără oameni

Am vrut neaparat sa vajuns la Bobos, in comuna Dealu Morii. Auzisem ca acolo mai e o singura casa darapanata si eram curios sa vad cum e sa-ti petreci viata in pustietate. Mai bine de o ora am batut din poarta-n poarta pe la taranii din comuna, sa aflu drumul. Toti stiu de Bobos, insa ma sfatuiesc sa-mi vad de drum. „E cale lunga, maica, nu poti mata sa ajungi acolo. Tocmai pe drumul ala care traverseaza dealu’ tre’ s-o iei, si apoi mai urmeaza un deal”, mi-a aratat cu mina matusa Aneta, pe care cu greu am convins-o sa iasa pe ulita.

Si ceilalti sateni mi-au spus acelasi lucru, dar m-am incapatinat sa-mi continui drumul spre satul fara oameni. Vroiam sa vad daca realitatea „bate” cu imaginatia. Am parcurs cu masina vreo doi kilometri, pe ulite care se ingustau si se largeau cind te asteptai mai putin. La un moment dat, un om iese in cale si ne explica ca nu mai putem inainta decit pe jos. „E greu, sa stiti, ca urmeaza o ripa si e plina de apa”, au fost cuvintele taranului, care m-au convins sa renunt.

Sătucul ascuns

Ma intorc la primarie si il chestionez pe primarul Ion Stan despre celelalte sate parasite. „La Bostanesti mai e o casa cu doua persoane, la Balanesti trei case si un singur locuitor, iar la Dorofei, doar doi batrini, desi sint trei case”, imi explica primarul. Nu se arata prea prietenos, asa ca bat din nou pe la porti. Dupa un sfert de ceas de mers cu masina, nu descopar satul Bostanesti. Opresc pe creasta unui deal, dar nu zaresc nici urma de sat. Adica de casa, pentru ca asta cautam. O casuta cit un sat. Imi continui drumul si, dupa alte zece minute, opresc din nou. Nimic. Vad niste oameni muncind in vale si cobor sa-i intreb. Rostesc numele satului, si taranii isi pun miinile in cap. „Mai e drum”, imi spun doi barbati, despuiati pina la briu si arsi de soare.
Continui drumul pina la o padurice. Descopar o ripa si, din intimplare, primele semne ca in zona locuieste cineva: in pamint, de-o parte si de alta a ripei, sint sapate trepte. Ma aventurez printre copaci. Imediat ce ies din poiana zaresc satul. Trei case darapanate. Toate par parasite. Mai fac citiva pasi si, intr-una dintre gospodarii, vad doi doi batrinei trebaluind.

Constantin si Elena Gitu, de 76, respectiv 75 de ani, ne-au primit suspiciosi. Abia cind le-am spus ca sintem de la ziar ne-au invitat in curte. Asa aflam ca am nimerit in alt sat. Nu la Bostanesti, unde fusesem indrumat, ci la Dorofei. Satul parasit de tarani. Din cele 40 de familii cite au fost cindva aici, doar una singura a mai ramas.

„Misca-n casa, sa pot vorbi cu oamenii”, i-a spus batrinul nevestei, dupa ce femeia apucase sa ne intinda o fata de masa curata si sa ne serveasca un pahar de vin negru. „E din via mea”, ne spune batrinul si face semn cu mina spre butucii aflati la o zvirlitura de bat. Incet, incet, discutia se leaga. Asa aflam ca satul Dorofei a avut pe vremea comunistilor circa 40 de case. „Erau oameni gospodari si viata era frumoasa. Se faceau si hore. Lumea isi vedea de munca, ca erau multe de facut in fiecare ziulica”, ne povesteste batrinul. In timp ce Constantin Gitu isi deapana amintirile, incep sa-l studiez mai atent. Are o camasa de un alb imaculat, parul grizonat ii este aranjat pina la ultimul fir de par. La o prima impresie ai zice c-a trait la oras. Miinile crapate si pline de bataturi tradeaza insa ani grei de munca. Aveam sa aflu mai tirziu c-a fost in tinerete perceptor.

Ma chinui sa revin la spusele barbatului. Atunci o zaresc linga noi si pe sotia lui, pe care curiozitatea a facut-o sa paraseasca bucataria de vara. Amindoi imi povestesc ca la ei in casa nu a trecut niciodata „doctoreasa”. „N-a fost nici pe vremea raposatului, iar dupa ’89 nici atit”, imi spune barbatul. „Si cum va descurcati cu medicamentele sau cind va imbolnaviti grav?”, ii intreb. „Casa mea este punct farmaceutic. Ma aprovizionez de toamna si, pina primavara, nu ma mai duc. Am aici toate medicamentele de care am nevoie, nu tre’ sa merg nicaieri”, spune omul. Iar, daca vreodata vreunul dintre ei e grav bolnav, merg direct la Bacau, cu masina copiilor. Au un baiat si o fata, ea invatatoare, el inginer, amindoi la Onesti. „Din catunul asta i-am facut oameni la oras”, spune mindru fostul perceptor.

In satul Dorofei n-a fost niciodata curent electric. De apa sau alte utilitati, nici vorba. De asta au si plecat taranii spre alte zone. Majoritatea s-au dus spre centrul comunei Dealu Morii, unde si-au construit gospodarii frumoase. Primii au lasat catunul cei tineri, iar la scurt timp s-au dus dupa ei si batrinii. Migratia a inceput cu vreo cinci ani inainte de revolutie. Atunci comunistii i-au obligat pe localnici sa plece la oras. Vroiau sa-i faca pe toti proletari. „Eu n-am vrut sa plec din casa mea. Cu vreo trei ani inainte de ’89 m-au chemat la primarie si mi-au sugerat sa plec si eu. Nu mai ramasesera decit vreo opt case. Eu nu m-am luat cu ei, dar stiam ce am de facut: sa ramin in ograda mea pina la moarte”, mai spune barbatul.

„Să mai trăiesc o sută de ani, n-aș pleca de aici”

Regimul comunist a cazut si pe nimeni n-a mai interesat ce se intimpla in satul de dupa ripa. Oamenii au continuat sa plece, nu inainte sa-si darime casele. Doar trei au mai ramas in picioare. Si numai una mai e locuita.

Desi traiesc intr-un loc uitat de lume, sotii Gitu spun ca au destul de multi vizitatori. „Copiii vin in fiecare simbata si de fiecare data mai aduc cu ei prieteni”, spun cei doi batrinei, insa bucuria cu care vorbesc neincetat ii tradeaza ca-s singuri. Ca se bucura cind le intra cineva in batatura. Nici n-am zarit cind, ca femeia a si pregatit o masa, cu piine de casa aburinda si afumatura de la borcan. Batrinul mai toarna in paharele putin vin. „Din vinul meu – revine el cu replica de la inceputul convestatiei noastre. Nu se termina niciodata. Au fost in curtea mea primari, politisti, sefi de la partid si de la CAP. Toti ma intrebau «nea Costica, da’ vinul matale nu se mai termina? Iar eu de fiecare data le-am spus ca, de unde dai, si Dumnezeu iti da!”, explica gospodarul.

Printre musafirii obisnuiti ai sotilor Gitu se numara si calugarii de la Manastirea Calapodesti. Merg batrinii in fiecare saptamina la biserica, asa ca preotii ii cunosc. „Ma duc eu intr-o duminica, nevasta-mea intr-o duminica, ca nu putem lasa casa asa. Tre’ sa ne grijim de toate”, spun cei doi, aratind spre o curca sub care puisorii se chinuiau sa se cuibareasca.

„Si nu va deranjeaza, totusi, ca sinteti singuri aici, de parca ati fi la capatul lumii?”, insist eu. „Noi sintem singuri, dar numai in singuratate se mai poate mintui omul. Si-apoi, nu ne plictisim. Eu mai citesc o carte, intotdeauna de rugaciuni, ori mai ascult radioul. Ea mai coase, mai cu puisorii sau cu altele de prin curte”, explica batrinul. Cel mai frumos in catun pare sa fie iarna. Cei doi batrinei spun ca, daca ninge, zapada se aduna de un metru. Nu mai au nici o legatura cu lumea de dincolo de ripa si de poienita. Stau acolo singuri, in casa, linga focul care trosneste, si asteapta primavara. „Mai vin, citeodata, calugarii si ne mai fac pirtie. Da’ numai pina la biserica, ca sa putem merge la slujba. In rest, nu se poate”, spune Elena.

In curtea sotilor Gitu, timpul trece repede. Cind am zarit ceasul de la mina si am inteles ca petrecusem in ograda lor vreo trei ore, m-am ridicat imediat sa plec. Atunci s-a grabit batrinul sa-mi spuna ca si el, la toamna, va parasi satul. „Mi-au facut copii casa la Onesti si tre’ sa plec, ca nu ma mai tin puterile. Ei vor sa plecam la toamna, dar dureaza, pina stric casa si toate astea”, spune omul dintr-o rasuflare. Tac pentru ca-l vad ca tine capul in jos, gata sa plinga. Se uita rapid imprejur, la vie, la casa, la scrinciobul nepoteilor, vechi de vreo 20 de ani.

„Sa mai traiesc o suta de ani si n-as pleca de aici”, spune batrinul incet. Batrina ma roaga sa mai zabovesc o secunda. Dispare in casa si vine impaturind din mers intr-o coala de hirtie o piine de-abia scoasa din cuptor. „Ia-o, maica, ca mergi la drum lung”, spune femeia, in timp ce-mi intinde piinea. Incerc s-o refuz, dar nu-i chip. Ma strecor pe o alee ingusta cit un om si parasesc curtea sotilor Gitu. Singurii tarani din Dorofei. Nea’ Costica insista sa ne conduca pina la ripa, de unde trebuie sa-si ia si vaca acasa. Zarim animalul dintre niste arbusti.

„Ieri i-a venit sorocul. Trebuia sa fete, dar mai asteptam. O s-o mosim tot noi. Avem de treaba”, au fost ultimele vorbe pe care le-am auzit de la batrinelul care a continuat sa ne faca cu mina pina ne-am cufundat in padure. » (Eduard Adam, 10 iunie 2002, Ziarul de Bacău)