Pedestru prin lumea culturala bacauana – cum ii place deseori sa spuna -, poetul si ziaristul Victor Munteanu a sezut, acum doua zile, la aniversare, la un pahar de vorba cu prietenii. A implinit 55 de ani. A umplut masa cu de toate si, dupa datina crestina, prea des uitata de multi dintre noi, a chemat si preotul sa o sfinteasca. Tuiculita fina si vinisorul brudiu au incalzit repede oasele racite de vremea mohorita de afara, dar n-au apucat limbile sa se dezlege bine ca amfitrionul – pastor la Avangarda XXI – a si deschis atmosfera de cenaclu, in care traieste de aproape douazeci de ani. Asta e Victor! Mocneste in barba citeva idei si le pune in practica blajin, dar hotarit, probabil dupa firea bunilor lui din Tara Neamtului, din care se trage si pe care se vede ca a mostenit-o profund. Adica, de ce banalele palavre printre meseni, ca la un chef oarecare, de rutina, cind sufletul de poet sau de artist din fiecare are, parca, nevoie de altceva. Tonul rostirilor de spirit l-a dat, la propriu, interpretul de muzica populara Anton Achitei, in stilul sagalnic al folclorului din Tara de Sus, iar sub bagheta „moderatorului”, profesorul Nicu Aur, fiecaruia i-a venit rindul la o vorba de duh, la o dovada de spirit sau la urarile care se cuvin la asemenea evenimente sarbatoritului. Peste toti, gazda buna ce era, Victor Munteanu parea mai ginditor decit o frunte de poet, pragul vietii pe care tocmai l-a trecut fiind unul aparte, probabil, sau chiar „un traznet drept asupra inimii” – cum suna un vers dintr-o poezie pe care a tinut s-o citeasca asistentei tocmai de ziua lui si care se si numeste „Aniversare”. Scrise ceva mai demult, dar sigur sub imperiul unei premonitii, versurile redau atmosfera bacoviana din buricul tirgului Bacau, in care poetul intilneste, misterios, un strain aparut ca din oglinda sufletului sau, un alter ego care nu-si mai poate urma firesc calea. Ce are strainul acela in mina? Un pietroi, cu care nu stie ce face. Ploua diluvian, iar casa poetului pleaca la vale, numai strainul ramine neclintit. Insa nu mai are nici el de ales „si hohotind isi ascunde fata in palme”. Meandrele sufletului de poet ramin toata viata nebanuite. La multi ani, Victore!
Lasă un răspuns