Glose (6)
Constantin CĂLIN
Ibrăileanu avea dreptate: „cel dintîi sentiment, pe care trebuie să-l căutăm în opera unui poet liric, este iubirea”. O „problemă mare și eternă”, cum au considerat-o numeroși alții. Adevărata menire a poeților – susținea, într-un fel ritos și exclusiviost, cineva, la începutul secolului XX – e s-o cînte. Pentru ei, aceasta ar fi cea mai pasionantă și mai productivă dintre teme: „Poeți, lumina vieții voastre/ E visul magic de iubire;/ În dorul ei cîntați voi jalnic,/ Ca ea nu-i alta să inspire”. Ce descoperim, însă, cînd o cercetăm la Bacovia? La el, „Măria Sa Iubirea” apare destul de ștearsă. În poezia lui, cuvîntul „iubire” nu este scris niciodată cu maj usculă, în afară de cazul cînd e la început de vers. Iar „dragoste”, „Eros”, „eroticv, „Pan” etc lipsesc. La unele din aceste observații, răspunsul ar putea fi foarte simplu. De pildă, presupun, „dragoste” va fi fost evitat pe motivul că era prea „obștesc” și vechi. Încă dinainte de Eminescu (la care totuși e prezent), tendința era de a-l înlocui cu „amor”. Marele poet își intitulează un poem „Ce e amorul?” și nu „Ce e dragostea?”. Sună mai bine, apoi, „Amor? O, ce amară fericire,/ Ce dulce chin e în acest cuvînt”, decît „Dragoste? O, ce amară fericire” etc. „Amor” și „iubire” au, la Bacovia, 12 și, respectiv, 16 ocurențe. Dar peste jumătate din fiecare evocă fie un „amor defunct”, fie o „iubire” devenită „trecut pasional”. „Amorul” de mai multe ori moare decît renaște, iar „iubirea” e de mai multe ori învinsă decît învingătoare. Deși inevitabilă, concluzia că, la autorul Scînteilor galbene, dragostea e un sentiment epuizat devreme necesită cîteva precizări. Bacovia a iubit și a jinduit mereu la iubire. În toată opera sa nu dai decît peste două izbucniri de misogin: „Femeie, – mască de culori,/ Cocotă plină de rafinării – / Tu care țipi la desfrînări tîrzii/ Pe visători, cu greu, îi înfiori” („Contrast”) și: „Voi, femeilor, ați nenorocit o mulțime de scriitori”. (Dintr-un text comun). Bineînțeles, se considera printre aceștia. Era convins că nefericirea sa are drept cauză primordială o iubire eșuată, care i-a dat viața peste cap pentru totdeauna: „n-aș fi blestemat în frigul nopților, dacă tu ai fi fost cu mine…”. În materie de „iubire”, Bacovia e mai mult macedonskian decît eminescian. „Idilele brutale” cîntate de autorul „Nopților” sau Thalassa acestuia au avut asupra imaginației sale erotice o influență mai mare decît cele suave, înfățișate de Eminescu. Sub masca de timid, Bacovia era un senzual. Cel mai adesea, privea femeia ca parte a unei posibile perechi. Ce căuta el în „iubire”? Înaintea tandreții – voluptatea, deși resimțea și lipsa celei dintîi. Intimitatea („Mai spune s-aducă și ceaiul,/ Și vino și tu mai aproape…”) avea ca arriere pensee ideea de seducție și de posesiune. Apropierea îl face îndrăzneț și impetuos. O frază din romanul său antum e elocventă în acest sens: „(Sensitif și Marieta) se găsiseră atît de apropiați, încît el (care abia descinsese în casa ei – n.m.) o plimbă de talie pînă la patul din fundul camerei”. Comportamentul sentimental al poetului a fost, cred, definitiv marcat de experiența „cabinetelor particulare” frecventate în adolescență. Așteptarea îl „înfiorează”, anticipînd plăcerea simțurilor: „Ca de plăceri să tremuri…”. Simțurile sînt cele care definesc „iubirea”. Carnea prevalează asupra spiritului. Undeva, un vers amintește de „tarea iubire” de odinioară, care, în epoca Stanțelor burgheze, „numai poetică (adică subiect de poezie – n.m.) a devenit”. Echivoc, „tare” nu se referă la intensitatea participării sufletești, ci pur și simplu la vigoare. „Delicatul” Bacovia gîndea lucrurile, nu o dată, inclusiv în acest domeniu, cu violență. Cititor al lui Rollinat, el suferă de sindromul descris de acesta în „Năluca crimei”: în mintea omului modern, ceea ce e pur se amestecă inextricabil cu ceea ce e impur. Candorile, bețiile inimii („O, vis, o suflet ideal,/ Iubirea”) îi sînt anulate din cînd în cînd de imagini obsedante, precum cea din finalul poemu lui „În parc”: „Acum, cad foi de sînge-n parcul gol,/ Pe albe statui feminine,/ Pe alb model de forme fine,/ Acum, se-nșiră scene de viol”. Ca să pun punct acestui aspect, voi spune: la Bacovia, iubirea e frumoasă doar ca nostalgie, ca ratare ori ca speranță. Insatisfacțiile, complexele, neputințele i-au alterat felul de a o privi. De aci ironia cvasipermanentă cu care vorbește despre ea. Și tot de aci figura penibilă a „amorului”: „Carbonizat, amorul fumega – „. E adevărat, în „Poemă în oglindă”, există versul (care se repetă) – „Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare…”. Dar, comparația cu alte contexte arată că „roză” e, în acest loc, ca un cuvînt afectat, pedant, ce trimite la literatura roz a timpului: la colecția de „cărți roz” (cu povestiri de dragoste), la scrisorile pe hîrtie roz (slăbiciunea fetelor din mahalale) etc. Ca mai toate previziunile lui Bacovia (în fapt, niște deziderate), și „poema roză a iubirii viitoare” e, chiar dacă nu se vede prea bine, însoțită de necesarul surîs.
Lasă un răspuns