BAZAR

Glose (7)

Constantin CĂLIN

„Barbar cînta femeia – aceea”. Cine nu s-a oprit în fața acestui vers, care începe dur și, pe deasupra, e prezent de șapte ori în poemul „Seară tristă”, ca să întrebe: cum? Am făcut-o și eu, încercînd să văd care din sensurile date de dicționare pentru „barbar” i se potrivește. „Străin”, „incult”, „crud”, „neuman”, „sălbatic”? Nici unul pe de-a-ntregul. Cu încrederea că aș putea ajunge la nuanțele pe care le exprimă aci, l-am căutat și-n poezia de dinainte de Bacovia. Primul la care l-am găsit e Asachi: „Cercetează dacă n-are / Vun cuvînt de apărare. / Ori din groapa-ntunecată / Furia-nveninată / Fărmăcat-au a sa minte, / Încît barbar s-au atins / De atîtea lucruri sfinte, / Pe Diana au aprins”. Autorul se referă la Erostrat, incendiatorul templului din Efes al zeiței. Nebun de invidie, acesta a comis un gest iresponsabil, de ins care nu recunoaște operele culturii și civilizației. La Anton Pann, profesorul de „hristoitie”, „barbar” înseamnă needucat, impertinent, mojic: „Barbară iar însușire / Este, cu desăvîrșire, / Și urîcioasă urmare / Celor de nobilă stare, / Cînd va dormi oarecine, / Să te plimbi, să nu șezi bine, / Sau să-ncepi să faci vorbire / Și să stai în sfătuire, / Să nu dai omului ticnă / Ca să doarmă în odihnă”. Eminescu nu-i imprimă un înțeles diferit față de cele existente: „La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? / Ce cauți la barbarul sub streașina-i de cetini?” Dar, ca și alte cuvinte, „barbar” iese la suprafață și-i folosit tot mai insistent spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, „secol de progres și industrie”, cum îl definea, sarcastic, Macedonski. Scris sau rostit, el apare din ce în ce mai mult ca un termen negativ, virulent, acuzator, propriu îndeosebi celor revoltați, prin care se exprimă nemulțumirea, ostilitatea, disprețul atît față de mentalitățile și moravurile învechite, cît și de cele contemporane, cînd sînt exagerate. Orice ineleganță, orice revendicare sau tendință excesivă, orice vine în contrast cu „normalul” e taxat de „barbar”. Arghezi depista „barbaria” în „pornirea (modernă – n.m.) de a deprecia prin analiză, de a dizolva, de a strîmba pirostiile lumii”: „Barbarii albi – «Les grands barbares blancs» – se înmulțesc pe zi ce trece proporțional cu zămislitorii”. Din zona moralei, termenul de „barbar” se deplasează spre cea a artei, unde e folosit pentru a sancționa aspectele inestetice, diformitățile, stridențele. Prin redublarea silabei „bar”, el impresionează auzul și se aplică adesea lucrurilor care țin de acest simț. În epoca de dinaintea apariției Plumbului, cît și după aceasta, tot ce „zgîria urechea” – în vorbire, în muzică – era numit „barbar. Texte diverse o demonstrează. Într-o dezbatere despre limba literară, de pildă, cineva le pune următoarea întrebare conservatorilor din acest domeniu: „Pentru ce să tratăm de patois (dialect – n.m.) și să izgonim forma mai armonioasă, mai dulce în auz, mai civilizată prin acea mai urîtă și mai barbară?” Iar într-un poem al unui autor simpatizat atunci, dăm peste versul: „Orchestra încetase barbara rapsodie”. La Bacovia, „barbar” nu exprimă însă repulsia, dezgustul, onoarea, ci un soi de fascinație. „Barbar cînta femeia-aceea” înseamnă că ea cînta aspru, urît, dar (continuarea o arată) răscolitor, memorabil. Cîntăreața (în care unii au văzut simbolul poeziei) își răcnea durerea și, în același timp, o trezea pe a ascultătorilor săi: „Barbar cînta, dar plin de jale, -/ Și-n jur era așa răscoală…” Iritant, zguduitor din cînd în cînd („Și-n lungi, satanice ecouri”), potrivnic reverie, cîntecul adăuga tristețe la tristețea celor deja triști: „Barbar cînta femeia-aceea… / Și noi eram o ceată tristă – / Prin fumul de țigări ca-n nouri, / Gîndeam la lumi ce nu există…” Era un cîntec insinuant, care pînă la urmă copleșește: „Și nici nu ne-am mai dus acasă, / Și-am plîns cu frunțile pe masă”. Poemul n-o spune direct, dar rămînerea echivalează cu o alegere, determinată de faptul că grupul visătorilor se recunoaște în tristețea cîntăreței. Realitatea apare ca mai puternică decît imaginația: cîntecul „barbar” e propriul lor cîntec. În mod paradoxal, și-l asumă. De ce atunci calificativul de „barbar”? Pentru că „barbar” evocă mai bine decît alte cuvinte starea de spirit în care trăiau mulți tineri de la începutul secolului XX, scindați sufletește între iluzii și disperări. Această schizofrenie duce, finalmente, la reacții „barbare”, mai temperate totuși, în cazul lor, decît cele ale „huliganilor” din perioada interbelică. O insurgență înmuiată în sentimentalism.