Constantin CĂLIN
Deși foarte importantă, puțini fac azi distincție între cinstea sufletească și cinstea cu acte. Adevărată e doar prima; cea de-a doua poate fi trucată. Cinstea sufletească e permanentă; cinstea cu acte e ocazională. Una se recunoaște, cealaltă se probează. În jurul nostru avem mii de cinstiți cu acte și numai cîțiva, poate, cinstiți sufletește. Dacă aceștia din urmă ar domina în societate, n-ar mai fi nevoie nici de poliție, nici de controale financiare, nici de avocați. Cel cinstit sufletește are legea morală în el, care ține loc de coduri și regulamente. Cinstitul cu acte e formalist, duplicitar, perfid. Nu urmărește decît aparențele. Odată făcută proba „cinstei” sale, se întoarce imediat la relele năravuri. Cinstea sufletească se manifestă prin respectul aproapelui. Cinstea cu acte n-are scrupule. Prima e constantă și discretă, cealaltă – variabilă și zgomotoasă. Cinstea sufletească se bazează pe sinceritate, cinstea cu acte – pe interes și, adesea, pe mită. Distanța dintre ele e cea dintre autentic și fals, temeinic și improvizat. Cinstea sufletească e delicată și nuanțată, tolerantă și fermă. Cinstea cu acte nu cunoaște decît nuanțele complicității. Restul e vulgaritate. Una e generoasă, cealaltă – egoistă; una – o calitate intrinsecă, cealaltă – un alibi. Disocierile pot merge, desigur, mai departe, dar mai util mi se pare să subliniez că cinstea sufletească nu-i apanajul unei anumite categorii sociale sau profesionale. Ea e inegal distribuită atît printre țărani, cît și printre, să zicem, criticii literari. Finalmente, cinstea sufletească înseamnă să nu scrii și să nu spui ceea ce nu crezi și nu simți. Să nu-ți încalci convingerile intime nici atunci cînd, după criterii sentimentale, ești dator să faci plăcere cuiva. „Celor pe care îi stimezi – nota Ibrăileanu – adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale”. Cinstea sufletească e inseparabilă de „cinstea inteligenței”, cu care foarte des se identifică. Iar aceasta din urmă se exprimă atît prin comprehensiune, cît și prin exigență.
Ceea ce de-a dreptul sare în ochi la lectura listei cu premiile revistei „Cartea” (publicată în ultimul număr al acesteia) e lungimea și prețiozitatea unor explicații. De pildă, premiul pentru „Management editorial”, acordat prof. univ. dr. Viorica Paraschivescu, director al Editurii „Moldavia”, e justificat astfel: „pentru fiabilitatea și eficiența programului editorial”. Fiabilitate e un „cuvînt recent”, intrat în dicționare cam cu un sfert de secol în urmă. Se folosește în tehnică și înseamnă: „Capacitatea unui aparat, a unui sistem de a funcționa fără incidente un timp dat”. Oare premiul a vrut să scoată în evidența faptul că Editura „Moldavia” (un „sistem”) a funcționat fără incidente? Dar, mă întreb, a încercat cineva să-i pună piedici? Din cîte știu, prin funcțiile publice pe care le dețin unii dintre colaboratori, ea e mai protejată decît altele și cu o „eficiență” asigurată, căci aparține Universității „G.Bacovia”. Oricum ai suci-o, formula „fiabilitatea programului editorial” sună ca un compliment stîngaci. Îți vine să crezi că cineva a vrut s-o îndatoreze pe profesoara Viorica Paraschivescu, persoană influentă, și n-a găsit alt chip decît descoperindu-i fie abilitatea…”.
Tendința de „încumetrire” cu cei sus-puși e și mai evidentă în motivarea celui de-al doilea premiu pentru „management”: „Dumitru Brăneanu pentru excelenta coordonare și organizare a activității culturale din județul Bacău”. Aci surprinde, mai întîi, redundanța: „coordonare și organizare”, o reminescență din „limba de lemn” a „planurilor de muncă” de altădată: coordonarea e punere în ordine, deci și organizare. Apoi este aprecierea dulce, de ciocolată: „excelenta”! De la cine vine aceasta? De la publicația unei instituții aflate în subordinea d-lui Dumitru Brăneanu, „Cartea” fiind, deocamdată, revista Bibliotecii „C.Sturdza”. În această situație, premierea sa seamănă cu un act pervers, o speculare a unei slăbiciuni, iar premiul cu un plocon, cu o momeală. Dacă d-l Brăneanu dorea musai lăudători, trebuia barem să-i caute aiurea, nu în domeniul pe care îl „coordonează și organizează”. „Cartea” mimează comportamentul unei reviste cu autoritate. După două – trei numere reușite, din vreo douăzeci, n-are cum să fie. Dar se întinde să pară ceea ce nu e, gest caraghios, care se vede în „politica” premiilor. După ce, de la apariție și pînă azi, ca să-și facă loc, a recenzat în doi peri revista „Ateneu”, „pișcînd” ori insultînd pe unii dintre redactorii și colaboratorii ei, acum – urmînd o „diplomație” de doi bani – îi oferă un „premiu de excelență”. Totul pare o scenă dintr-o comedie de prost gust, despre o „lume pe dos”, confuză, cu travestiuri nereușite, din care se degajă ideea unei ambiguități morale nesănătoase, provinciale. Un fel de „pupat Piața Endependenții”. Eu nu-mi pot imagina făcînd Bruderschaft „Academica” și „Academia Cațavencu”, „România literară” și „România Mare” etc. Ar fi indecent și stupid. Nu mi se pare posibil, de asemenea, ca „Literatorul” să premieze „Contemporanul – Ideea europeană”, sau ca „Tribuna”- „Steaua”, „Timpul” – „Convorbiri literare”, „Adevărul” – „România liberă”, „Ziarul de Bacău” – „Deșteptarea” ori „Monitorul”, ș.a.m.d. Iubirile artificiale sînt la fel de execrabile ca și urile artificiale. Existăm prin și pentru diferențe. Sîntem obligați – aș zice – să fim consecvenți în simpatiile și antipatiile noastre. Loialitatea începe, de fapt, de la noi înșine. Lista cu premiile revistei „Cartea” trădează, însă, o incapacitate de a percepe și defini diferențele. Iată repetiții într-un text de doar cîțiva cuadrați: „pentru sprijinul deosebit”, „pentru deosebita activitate”, „pentru realizări deosebite”. Iată, pour la bonne bouche, și o formulare care amintește de „Dicționar grotesc”, de Alecsandri: „Cultura: Asociația Culturală «Renașterea» – Buhuși pentru promovarea valorilor spirituale românești”. Se putea ca tocmai ” Renașterea ” să promoveze altfel de valori? În Buhuși trăiesc … zuluși?
P.S.: Pe „listă” se află și nume de intelectuali pe care (ar fi păcat să se deducă altceva) îi respect, pentru una sau mai multe calități: Ion Fercu, Petre Isachi, Ioan Mitrea, Vasile Sporici (Vlad Sorianu). Cum au intrat în această „piesă” care nu li se potrivește, e exclusiv treaba lor. La rigoare, îi pot felicita din acest „colț de pagină”. Dar cea care merită cu adevărat felicitată e d-na Marilena Donea, autoarea mai multor bibliografii remarcate de critică (pentru „George Bacovia” a primit Premiul Asociației Bibliotecarilor din România), care a refuzat premiul revistei „Cartea”. A refuza un premiu, o distincție, o diplomă, e un gest rar azi, care dovedește tărie de caracter.
Lasă un răspuns