Constantin CĂLIN
Să aștepți ori să intervii cu promptitudine? Aceasta e o veche dilemă scriitoricească. Sînt exemple atît pentru o atitudine, cît și pentru cealaltă. Uneori cei ce așteaptă ajung la o înțelegere mai complexă a evenimentelor, pe care reușesc să le redea în forma cea mai artistică. Amînarea e însă un pariu riscant: îl cîștigă doar unul sau doi într-o generație. Pentru contemporani, important e gestul imediat. Cine reacționează rapid are toate șansele să fie remarcat. Cuvîntul spus la timp prinde bine și atrage simpatia față de cel care-l rostește. Mă opresc la un exemplu istoric. La 31 mai 1907, Constantin Mille, directorul ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, scria, în editorialul acelei zile, următoarele: „Glasul lui Vlahuță a fost pentru noi, cei însetați de dreptate și de o vorbă bună, ca o rouă binefăcătoare. Există cel puțin unul în această țară care știe să gîndească drept și care – o minune – știe să vorbească drept”. (subl.aut.) Ce făcuse poetul? Publicase în numărul 5 al „Vieții Romănești”, scos în acea lună, la Iași, poemul „1907”, o alegorie prin care denunța potemkinadele regale și orbirea politică a guvernanților, din cauza cărora s-a produs „tempesta”, marea răscoală. Mille, gazetarul, salută, în fapt, prin rîndurile citate mai sus, superioritatea scriitorului în astfel de circumstanțe. Mai mult decît coincidența opiniilor, îl entuziasmează caracterul pamfletar al unor versuri. Primul, „Minciuna stă cu regele la masă…”, sintetizează zeci de articole de-ale sale. Altul, „Incai țăranii zburdă pe la sate!…” (de fericire, se înțelege), concentrează ironii pentru formularea cărora, lui, ca publicist, i-au trebuit spații largi. Mai departe, în afirmațiile Adevărului vedea, desigur, ideile propriilor sale campanii. În fine, ultimul vers, „Ș-al vremii rost el (suveranul – n.m.) tot nu-l înțelege”, era confirmat de injustețea măsurilor represive luate de conducătorii țării în acel moment critic. Roua – de care vorbea Mille – face bine însă un timp, apoi se usucă. Poemul lui Vlahuță a pălit în memoria generațiilor următoare, după apariția altor scrieri despre 1907. A fost adus din nou la suprafață în deceniile cinci și șase ale secolului trecut, într-un climat ostil regalității, inclus în manuale, și iarăși uitat, atît ca act literar, cît și ca act de curaj civic. Recitat prin anii ’80, ar fi sunat subversiv. Mi-am amintit de el acum și de ecourile pe care le-a provocat, pentru că, din cînd în cînd, aidoma multor români, am nostalgia unor atitudini similare în raporturile scriitorilor cu Puterea. Azi avem, ce-i drept, zeci de oameni de imens talent, dar prea puțini semănători de rouă. Păcat, căci ocaziile de a fi nu lipsesc.
Recitind „Jurnalul” lui Gala Galaction, am dat peste una din vorbele care, în ciuda conturului ei categoric, e dintre cele mai nesigure: „Nu e încă timpul!…”Aci, cea care o spune e o tînără muribundă, fostă amantă a părintelui. Venit la sanatoriu s-o vadă și simțindu-i apropierea sfîrșitului, acesta îi aprinde „o lumînărică” și i-o așează „subt ochi, în degetele reci…” „Nu e încă timpul!…”, încearcă ea să-l oprească, dar decesul survine îndată. „Nu e încă timpul!…” zic, și încă foarte des, mulți oameni sănătoși. E formula prin care se justifică toate prudențele și toate amînările: de a începe ceva, de a continua, de a termina. Pretins perspicace, ea dă nu o dată un lustru filozofic indeciziei, încetinelii și lenii. Spus de noi sau impus de alții, „Nu e încă timpul!…” constituie o frînă în calea inițiativei și acțiunii. Și numai rareori e rezultatul logic al analizei că un anumit lucru ar fi prematur. De regulă, cel ce rostește această vorbă caută să dea impresia că e înzestrat cu un deosebit spirit tactic și cu intuiția oportunităților. La noi, prea mulți au spus și spun „Nu e încă timpul!…”, „nu-s coapte condițiile”. Pătrunsă în istorie, politică, economie etc., formula e dintre cele care caracterizează „profilul spiritual” al românilor. Cu ea în fața ochilor, s-a ratat enorm și s-a cîștigat puțin. „Nu e încă timpul!…” înseamnă, la nivel de comunitate largă, de popor, pe de o parte, refulări de numeroase impulsuri și, pe de altă parte, acumulări de energii preponderent negative. De aceea, cînd în sfîrșit „E timpul!”, se acționează precipitat, dezordonat, violent. „Mămăliga explodează!” „Evenimentele” din decembrie 1989 sînt cel mai recent exemplu de acest gen.
Pentru unii a trecut, pentru alții încă mai e vremea susținerii tezelor de licență. Ce e o „teză de licență”? O lucrare care îl abilitează pe un student să desfășoare o muncă de cercetare. Elaborînd-o, el învață să se pasioneze de o temă, să adune material, să construiască într-o ordine demonstrativă, să-și lărgească treptat capacitatea de a redacta pe spații întinse. Desigur, o teză de licență ar trebui să nu se limiteze la compilații, ci să aibă un procent ridicat de originalitate: peste 50%. Destul de mult, pentru acest gen, dar nu imposibil de atins. Originalitatea începe de la noutatea temei, se definește prin observațiile, reflecțiile și descoperirile făcute în timpul alcătuirii, și are ca ultimă manifestare „stilul”. Ce se întîmplă în realitate? Temele sînt, cel mai adesea, date, și, în destule cazuri, fac parte dintr-un repertoriu reciclabil o dată la două – trei promoții. Descoperirile proprii (inclusiv cele bibliografice) sînt rare. Iar punctele de vedere personale depășesc de puține ori mediocritatea, atît sub aspectul conținutului, cît și al formulărilor. În ciuda acestor evidențe, marea majoritate a lucrărilor sînt notate (cam peste tot) cu zece, fapt resimțit ca o nedreptate de cei a căror contribuție directă (efort, devotament, pricepere) e mai consistentă. Cauza unei atare situații paradoxale o constituie, după mine, orgoliul conducătorilor științifici: aproape toți vor ca studenții „antrenați” de ei să obțină maximul. Defecțiunile, accidentele sînt excluse. Un opt sau un nouă – îmi imaginez – i-ar ofensa și le-ar scădea atracția în fața promoțiilor următoare. Vrem – nu vrem să recunoaștem, mentalitatea clientelară (altminteri, veche în învățămîntul românesc) există. Discut cu detașare acest subiect întrucît sînt dintre „profesorii” cu „clientelă” mică: 3 – 4 – 5. La urma urmelor, nici n-aș putea să mă întind dincolo de acest număr rezonabil, dacă doresc să fac o îndrumare de calitate. Nu-i invidiez și nu rîvnesc la reputația (desigur, meritată) a celor care au de cîteva ori mai mult: plutoane! Nu ascund însă că această practică îmi provoacă diverse dileme și contrarieri. Vorba francezului: c’est par trop fort! Prea mult! În ceea ce mă privește, am învățat să mă consolez cu cîte o lucrare reușită (anul acesta a fost „Parfumul din literatura română”, de Roxana Otic), cu sorți de a fi continuată și publicată, sau cu recunoașterea (sper, nu din complezență) a unora dintre cei pe care i-am îndrumat că munca la teză i-a transformat, că s-au atașat definitiv de un autor sau de o idee. În fine, trebuie să adaug, nu sînt singurul sărac de acest fel fericit!
Lasă un răspuns