Constantin CĂLIN
Paradoxal, un almanah al veteranilor de război e o carte tristă. Citind-o, ai impresia că niște bunici glorioși vorbesc unor nepoți cu staturi și deprinderi de epigoni. Eroismul, principala ei temă, reprezintă, într-adevăr, ceva de domeniul trecutului. O carte cu atît mai tristă, apoi, cu cît instituția pe care o evocă, armata, e, azi, cel puțin numeric, în accentuată diminuare. Cui să predici despre abnegație și vitejie? Peste asta e și tristețea, inevitabilă, a bătrîneții colaboratorilor, care încearcă să se aline cu sfaturi medicale gratuite ori să se încălzească la focul anecdotelor și epigramelor, dar nu prea reușesc. La urmă, dar nu și ultima, e tristețea lungului șir de fișe „in memoriam”. Și totuși, apariția unor asemenea lucrări (am în față „Almanahul Veteranul de război”, Bacău, 2002) se justifică prin faptul că exaltă niște idei de care orice timp are nevoie: patriotism, demnitate, onoare, curaj etc. În principal, ele au un caracter recuperator (și, deopotrivă, reparator): salvează de la uitare întîmplări care au dat relief și sens unor vieți, și care, în absența unei atare ocazii, ar fi rămas necunoscute. Spun asta, deoarece nu mă îndoiesc nici o clipă că majoritatea amintirilor și fragmentelor memorialistice cuprinse în „Almanah” sînt provocate de redactorul său, lt. col. (r) Constantin Azoiței, unul dintre cei mai respectați ziariști băcăuani, care, la rîndul lui, ar trebui îndemnat să continue seria de rememorări gazetărești începută cu patru-cinci ani în urmă în „Sinteze”. Erau acolo mărturii interesante despre anii ’60, ce degajau un aer de sinceritate frustă. O apariție utilă, „Almanahul Veteranul de război” conține cam tot ce e necesar acestei categorii pentru a fi citit cu interes: opinii, informații diverse, curiozități, pagini de istorie și de literatură. Cît despre acestea din urmă, aș observa, în treacăt, că retorica lor e cam învechită și nu cred că are ecou în cititorul mai tînăr sau mai exigent.
Recent, președintele Ion Iliescu a afirmat că singura explicație a faptului că unii au salarii colosale iar alții „salarii cu care abia se descurcă” e „lăcomia, lipsa de decență și simț al măsurii” ale celor dintîi. Asemenea oameni – a apreciat el – „sînt oameni fără conștiință și ar trebui să le crape obrazul de rușine”. Bune vorbe, însă prea tîrziu rostite! Noțiunile de „conștiință” și „rușine” au fost abandonate după 1989 ca vechi și incomode. Au urcat pe scara socială și politică tocmai inșii care s-au debarasat de ele. D-l Ion Iliescu are, nu o dată, aerul unuia sosit din Hyperboreea. E un artist al disimulărilor și al observațiilor tardive, catifelate, generale, mai curînd oportuniste decît oportune. Azi, de pildă, le amintește de „obraz” unora cu bucile feței umflate de abia li se zăresc ochii. Săracii, aceștia nu s-au îngrășat aiurea, ci aci, în „țărișoară”, în timp ce el a fost „pedagogul” națiunii. Lăcomia și indecența au crescut sub ochii săi. Nouă ani președinte, D-l Ion Iliescu a văzut și a tăcut. Între timp ei au devenit imuni la rușine; aceasta e un sentiment perimat. Politician dintre cei mai versați, d-l Ion Iliescu spune, e drept, din cînd în cînd, ceea ce simte, gîndește și ar vrea să spună mulțimea. Însă interesul său față de România profundă pare pur declarativ, de vreme ce lucrurile rămîn cel mai adesea cum au fost. Loialitatea față de ”oamenii” săi e mai puternică decît fidelitatea față de principii, de care-și aduce aminte de vreo două-trei ori pe an, după un calendar atent calculat, ca să mai elibereze din presiunea nemulțumirilor acumulate. Iar lumea, în marea ei bunătate, se înmoaie în fața zîmbetului său de Bunicuță, Moș Crăciun etc. Și ușor înfiorată, întreabă: „Ai auzit ce-a zis Iliescu la televizor? A zis că ăia «sînt oameni fără conștiință»!”
Cert, pe zi ce trece ne afundăm în conformism. Cititor al mai multor cotidiene, am din ce în ce mai des senzația de monotonie. În chestiunea iminentului război cu Irakul, iată, la noi, nu răzbate de nici unde vreo opinie pacifistă. Din contra, conform unor așa-zise „sondaje”, românii (care odinioară își apărau „sărăcia și neamul”) vor musai război. Belicismul nostru s-a inflamat în plină iarnă. Sincer vorbind, mă simt în afara acestui curent. Un motiv în plus de a privi cu admirație spre Franța și Germania, unde chiar azi vor avea loc grandioase manifestări antirăzboinice. Duminica trecută am urmărit, pe France 5 , emisiunea lui Serge Moati, „Ripostes”. S-au spus, de-a lungul ei, de către reprezentanții stîngii franceze (îndeosebi de către eseistul Emmanuel Todd și de către Jack Lang, fost ministru al Culturii), adevăruri pe care nu le auzi niciodată din gura „socialiștilor” noștri, fie ei din PSD, fie din PD. Între altele, Todd a arătat că războiul, dacă se va produce, va fi un „război al petrolului”, nu unul contra „terorismului” sau pentru restabilirea „drepturilor omului”, că „Bush inspiră mai multă frică decît Hussein” și că, de fapt, „adevărata problemă a lumii contemporane o constituie criza Americii”. Bineînțeles, Franța și Germania au, de asemenea, interese în zonă, pe care încearcă să le protejeze prin atitudinea lor. Ceea ce merită subliniat e că, vorbind astfel, Emmanuel Todd și Jack Lang s-au comportat ca adevărați francezi, nu ca niște susținători ai lui Jacques Chirac, om de dreapta, cum prea bine se știe.
Propaganda a atins rafinamente hollywoodiene, nu o dată perverse: scenarii, regii, „actori”, efecte speciale. E nevoie de „dovezi zdrobitoare”? Pentru publicul ce nu stă să analizeze veridicitatea lor, ele pot fi lesne fabricate. Arăți un pliculeț de ceai și spui că-i de antrax. Proba e înlocuită cu imaginea probei. Despre cîteva dintre „mijloacele nedemne”, care sfidează inteligența, folosite recent, pentru a incita la război, a scris, la începutul acestei săptămîni, un excelent articol, criticul Mircea Iorgulescu: „Fata din popor și plagiatul «strategic»” (vezi „Cotidianul” din 11 februarie 2003). Rezumîndu-l o să mă opresc doar asupra celui de-al doilea aspect: „plagiatul «strategic»”. Despre ce e vorba? De curînd, guvernul lui Tony Blair a publicat un raport de 19 pagini despre armele de distrugere în masă ascunse, cică, de Irak, bazat – s-a spus – pe informații ale serviciilor secrete britanice, reputate ca foarte competente și serioase. Imediat, raportul a fost lăudat pentru minuțiozitatea sa de către reprezentantul american la Consiliul de Securitate. Dar după două zile s-a descoperit că 4 din cele 19 pagini „fuseseră copiate, cuvînt cu cuvînt, după teza unui student american”, cu date din 1990-1991, „tipărită în urmă cu aproape un an și jumătate într-o revistă de specialitate”, și că alte 11 pagini „fuseseră în totul plagiate după alte studii universitare”. Pare de rîs, o fabulă, dar e mai degrabă de plîns, un avertisment pentru cei care, din naivitate, își refuză luxul de a fi lucizi și se lasă manipulați.
Lasă un răspuns