Ovidiu GENARU
Colonizarea Italiei
Tot românul o șterge pe șest în Italia. Nu e o modă. Probabil că-l împinge nevoia. E un exod de forță de muncă de toate felurile, se pleacă masiv și n-o fac doar tinerii. Cu vreo două mii de ani în urmă ne cucereau romanii; puhoaie veneau ei la noi! Roata s-a întors. Colonizăm Italia, vrem să o învățăm să vorbească românește, cu „â” din „i” și din „a”. Sîntem călare pe ei, le spălăm vasele, îi ajutăm să-și treacă bătrînii strada, aspirăm covoarele baronilor din Umbria medievală, le creștem copiii, le furăm parfumurile scumpe de prin magazine. Facem tot, tot, tot ce le trebuie. Prin anii șaptezeci o Legiune de miri a invadat România să-și caute frumoasele, mioriticele mirese în țărișoara noastră: le-au găsit, le-au luat și duși au fost. În orice comună din Italia afli o româncă măritată cu un Luigi care, spunînd ” da”, vreau să te iau de bărbat, a și uitat limba română de la mă-sa, de acasă. Mă rog, contează doar corpul și pletele lungi, mintea ba. N-are importanță. Contează că acum, aflîndu-și cuibul acolo, și-au chemat neamurile, cuscrii, nepoții, frații, finii, soacrele să cîștige și ele un Euro ca bebisităr, ca zidari, dulgheri, hoți de scutere, chelneri, dansatoare, fiindcă buricul românesc e mai puțin leneș decît buricul napolitan, s-o zicem pe aia dreaptă, fără ocolișuri. E o penetrare lentă și masivă a româncelor în Italia, și o penetrare dură a Italiei în… nu mai continui, n-are rost. Sute de compatrioți așteaptă zilnic la poalele Columnei lui Traian, ca într-o albie cu forță de muncă, să fie solicitați la ceva, la ceea ce italienilor nu le mai convine să facă. Istoria cam întoarce pe dos propriile ei simboluri, ne-ați „format” cîndva, par a spune daco – romanii, acum am venit să ne dați de lucru.
Europa Occidentală a îmbătrînit, nu mai are tineri îndeajuns și în ciuda trîmbițatelor opreliști acceptă o transfuzie de sînge barbar să-i măture străzile. Deși noi, emigranții, lucrăm foarte ieftin pentru ei, pentru noi e ceva mai mult decît puținul din România. Și năvălim peste ei, legal sau ilegal, săracii sar gardul dincolo, unde viața nu e pe lei, ci pe Euro. Acum acest „dincolo” se numește Italia și, dacă în fiecare așezare rurală, nu mai vorbesc de orașe, se află cîte o româncă măritată cu un Luigi, din fiecare cătun autohton au plecat cîțiva tineri să trudească în Italia, într-un exod invers, în oglindă, simetric Legiunilor lui Traian.
Un foc „colonizator” al Romei, de loc din Răcăciuni, îmi spunea: „Am stat trei ani, am muncit pe rupte, orice, m-au jecmănit, m-au plătit de zece ori mai puțin ca pe ai lor. Nu zic că n-am furat, am făcut și asta, am dormit numai eu știu pe unde, am trimis banii acasă, m-au furat și pe mine alții, patronii dar și românii noștri. Stăteam ilegal. Mă săturasem pînă-n gît de umilințe. Hai acasă, mi-am spus, ți-ajunge, gata. Îmi făcusem suma. M-am dus la Poliție: N-am acte, sînt ilegal, arestați-mă. M-au privit cu simpatie. Mă gîndeam la cătușe, nici vorbă, era pe dos. Oficial trebuia să fiu reținut, făcut pachet și trimis la mama acasă, repatriat. Vroiam să se întîmple asta pe banii lor, cîndva o făcuseră cu un prieten de-al meu cu un an în urmă. Dar ei, nici vorbă de așa ceva. Pleacă, mi-au spus. N-am bani, le-am răspuns, stau ilegal. Știi ceva? Du-te și muncește pentru Italia, fă-ți rost de bani de drum și șterge-o singur. Țara asta n-are bani să-i arunce în vînt pentru unii ca voi, bugetul e sărac. Descurcă-te! Și m-au dat afară. Înseamnă că au nevoie de noi, nu credeți?”
„Colonizarea” Italiei are și un nostim efect de bumerang. Într-o casă, dintr-un sat cu vreo 11 tineri plecați în Liguria, mare mi-a fost uimirea, Doamne, cînd gazda m-a invitat la masă: în loc de pui la ceaun cu mujdei și mămăligă, am fost ospătați cu pizza napolitană. Pe cuvînt de onoare. Cafeaua? Cafeaua nu mai era turcească: era făcută la un espresso, mică, tare și parfumată, fără zațul balcanic.
Lasă un răspuns