1. Un tată și-a snopit din bătaie fiul de doi ani până l-a lăsat mort. 2. Un tată care muncea prea mult și își lua copiii peste tot cu el nu a fost suficient de atent sau poate prea extenuat, iar unul din băieți a căzut din căruță. 3. Băiatul a murit în timp ce se afla în grija unei mătuși, după ce a căzut de pe o scară de doi metri. Trei variante. Fiecare te lasă fără aer. Un copil a avut parte de o moarte violentă. Dacă prima ipoteză este adevărată, îl condamnăm pe tată, unii la închisoare pe viață, chiar înainte de a fi judecat. Dacă a doua se dovedește cea reală, îl compătimim pe tată, îl judecăm precum părinții care nu au greșit niciodată și ne rugăm ca Dumnezeu să ne protejeze de asemenea nenorociri. Dacă a treia variantă este cea adevărată, este foarte grav, pentru că mai mulți judecători l-au condamnat pe tată la 15 ani de închisoare (Curtea de Apel Bacău) și apoi 10 ani (Înalta Curte de Casație și Justiție). Recunosc, dosarul, citindu-l, m-a afectat mai mult decât altele. L-am condamnat pe tată de zeci de ori și tot de atâtea ori l-am achitat. Acum nu mă întreb decât cum l-au condamnat judecătorii?! Eu, tu (nu că ar fi corect!) „condamnăm” zi de zi, după aparențe, subiectiv, cu sufletul. Uneori, superficial. Dacă tatăl e de la țară, clar și-a ucis din bătaie băiatul, doar pentru că e de la țară. Unii ar spune că oamenii înstăriți, de la oraș, au o doagă lipsă, că banii sunt ochiul necuratului și îți fură mințile și ajungi să îți omori copilul. Fiecare, după (pre)judecățile lui, dă sentințe. Un judecător nu are voie să ia în calcul decât probele! Care în acest dosar, terminat de anchetatori în doar trei luni, au lipsit. În rechizitoriu, necropsia detaliază fiecare traumă suferită de copilașul de doar doi ani… Pe jumătate de pagină. Și vrei să-l condamni pe tată. E firesc. Dar, te întrebi totuși, pentru că nu sunt probe, nu este niciun martor, nicio declarație măcar: Dacă nu e vinovat? Și-a pierdut și copilul, acum și libertatea. Doi judecători de la Tribunal, în etape diferite ale procesului, probabil și-au pus aceleași întrebări și l-au achitat pe bărbat. Și au argumentat decizia mai mult decât suficient. Lipsa probelor, îndoiala sunt în favoarea inculpatului, spune legea. Adică nu poți condamna un om doar pe bază de bănuieli, prejudecăți, aparențe. La Curtea de Apel a persistat îndoiala, dar a intervenit „deducția logică”, sintagmă inventată de unii magistrați atunci când nu știu pe unde să scoată cămașa. Sintagmă ce apare, culmea, în motivarea sentinței! Nu au apărut din senin probe, doar că judecătorii au decis să nu mai judece după lege, ci ca oamenii de rând care, oripilați de ce văd la televizor, taie și spânzură în sufrageria lor, pe canapea. Spre deosebire de ceilalți oameni de rând, judecătorii au avut puterea de a schimba radical viața unui om, poate nevinovat. Repet, pe baza unei deducții logice, când nici măcar expertizele medicale nu au putut face lumină în acest dosar și s-au contrazis în unele puncte. Și atunci, ce facem? Dăm cu banul? Și apoi, când CEDO se sesizează, ne scuzăm că ne-a tremurat mâna? Dacă „deducția logică” ține loc de lege și probe, este… logic să mă întreb de ce un pacient mai trebuie să demonstreze în instanță că a luat stafilococ, HIV/SIDA etc. dintr-un spital? E logic că l-a luat din spital, dacă la internare omul nu avea nimic!
Lasă un răspuns