• Interviu cu profesoara Olga Chirștiuc
– Prin venirea la Bacău v-ați schimbat cariera. Tînăra absolventă a Facultății de limba și literatura română devenea secretar muzical al Filarmonicii „Mihail Jora”. Din pragul celor aproape 30 de ani de activitate, cum ați caracteriza orchestra simfonică băcăuană?
– Ca pe un colectiv de profesioniști care a rămas statornic în peisajul muzicii europene. Dovadă, repetatele turnee în Italia, dar și în Germania, Spania, Grecia, Franța etc.
– În 1969 era director Emil Zborilă. Stăruia în legătură cu Bacăul imaginea sumbră desprinsă din poezia lui Bacovia. Abia se întrezărea o viață culturală mai bogată și diversă. Cu ce a început filologul care erați?
– Prin a revoluționa programele de sală. Prea tehniciste pînă atunci. Eu am căutat să mă transpun în mintea, în sufletul celui care ascultă și caută în frumusețea melodică imagini, sentimente, „povești” legate de trăirea lui. Să nu uităm că anii ’70 erau anii muzicii de toate genurile. Filarmonica pe care am cunoscut-o eu avea în componența ei și orchestra „Plaiurile Bistriței”. Sălile noastre de spectacole erau arhipline, iar la concertele lecții copiii stăteau și pe scări, pe intervalul dintre scaune. Am din acea perioadă o mulțime de amintiri extraordinare. Am cunoscut artiști reprezentativi din România: Emanoil Elenescu, Iosif Conta, Paul Popescu, Ludovic Bacsz, Ilarion Ionescu, Ion Voicu, Ștefan Ruha, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, Florin Diaconescu…
– Programele de sală întocmite de dumneavoastră erau un fel de ghid la purtător foarte la îndemîna ascultătorilor.
– Preocupările pentru formarea unui public tînăr, avizat în receptarea actului muzical aveau un loc prioritar. Cînd gîndeam politica repertorială (termenul poate părea depășit) aveam în vedere, în principal, formarea tinerilor, educația lor în domeniul artei. Din concertele stagiunilor ’70, ’80, mai mult de trei sferturi erau concerte educative și lecție. Un rol esențial în conceperea și desfășurarea lor l-a avut Ovidiu Bălan. Astăzi, cred cu tărie că a fost benefic acest travaliu.
– Astfel de manifestări artistice, fiecare cu încărcătura sa emoțională, ar merita să fie descrise, comunicate și altora. Știu, veți spune: „Pe cine interesează?” Poate nu acum, imediat. Să nu uităm însă că orice mesaj către cei care vin va avea într-o zi ecoul dorit.
– Deocamdată, o informație destul de bogată despre acea perioadă se găsește în Monografia întocmită de mine la împlinirea celor patruzeci de ani de existență a Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău (1996). Vechimea într-o instituție îți oferă prilejul multor prietenii, iar eu am avut ocazia să fiu în preajma multor muzicieni de renume, invitați ai concertelor noastre. În același timp, pot spune că am simțit mereu aproape oameni ca Ovidiu Bălan, Igor Cionei, Eugen Pricope, dacă ar fi să mă refer numai la dirijori.
– Într-o istorie în imagini a Bacăului mi-ar plăcea să întîlnesc fotografia excepționalei clădiri a Ateneului într-un semicerc format din programe de sală.
– Îmi place ideea. Nu numai Filarmonica, dar Bacăul însuși poate fi mîndru de Ateneu, edificiu perfect funcțional, datorat arhitectei Rozela Georgescu. Pe coperta „Monografiei, dar și pe cea a programelor de sală apare silueta lui. Toți străinii care vin la noi rămîn impresionați de calitățile deosebite ale construcției, de acustica sălii.
– Cu scuzele de rigoare, aș spune că munca unui secretar muzical nu are nimic spectaculos în sine. Totuși, ea se regăsește în toate.
– Adevărat. Eu n-am fost o persoană de scenă. Totdeauna m-am aflat în spatele scenei sau în sală. Așa m-am convins de calitățile artistice ale colectivului orchestral. În confruntările cu publicul extern, mărturisesc că, nu o dată m-am trezit, că spectatorii sar în picioare de pe locurile lor. Asta cînd le plăcea în mod deosebit o piesă. (La noi nu se întîmpla așa ceva, publicul trebuia să fie totdeauna sobru). Asemenea manifestări am trăit la Gorizzia (în Italia, unde ai de-a face cu publicul cel mai muzical și mai pretențios), la Hanau (Germania), Logronia (Spania), Atena (Grecia).
– Simt nevoia să menționez că succesele de peste hotare au venit după ce Filarmonica noastră a devenit bine cunoscută, era prețuită la ea acasă (pe plan național). Cum a fost primul ei turneu în străinătate?
– Merită povestit, că n-a fost lipsit de… neprevăzut. Eram la Martina Franca, la a IV-a ediție a Festivalului Maria Calas. Un incident mărunt, oarecum insignifiant, ne-a pus într-o situație ciudată. Orchestra noastră era în scenă. La pupitru – Ovidiu Bălan. Deodată, s-a întrerupt lumina. Era firesc să se întrerupă și concertul. Numai că dirijorul a decis altfel. Să se continue cu lucrarea lui Constantin Dumitrescu „Dans țărănesc”, o piesă extraordinară, cu pregnant specific folcloric românesc pentru care instrumentiștii nu aveau nevoie de partitură. A fost ceva nemaipomenit! Am fost aplaudați, ovaționați mai mult ca oricînd. După spectacol, ne-am văzut înconjurați de foarte mulți prieteni. Vreau să se înțeleagă de aici că nu plecam la drum fără a fi foarte bine pregătiți. La Festivalul interbalcanic, unde ne-am prezentat cu o orchestră de cameră, „Tescana” a luat premiul întîi.
– Mi-ați mărturisit, cîndva, că acasă, la Botoșani, aveați o livadă de meri parcă desprinsă din basme. Cînd erați supărată, vă gîndeați la aspectul ei primăvara, cu copacii înfloriți și vă înseninați ca prin farmec. V-aș propune această imagine ca stimulent în realizarea unei cărți. Scrieți! Vă obligă specificul muncii pe care ați desfășurat-o, dialogul permanent cu publicul prin intermediul cuvîntului scris.
– E drept. Munca mea a fost interesantă. Și, am făcut-o cu plăcere. (Măndica MARDARE)
Lasă un răspuns